În 1966, într-un interviu al său publicat postum cu un deceniu mai târziu, Martin Heidegger și-a exprimat disperarea față de cursul și viitorul umanității, afirmând că acum, „numai un Dumnezeu ne poate salva”, acolo unde au eșuat vocea Ființei, mesianismul nazist și poezia (neîmplintele speranțe succesive ale filosofului din Pădurea Neagră).

Această afirmație, deși pare „evlavioasă” la urechile multor credincioși și este sugerată sau enunțată deschis de numeroși lideri religioși, este considerată nu doar problematică, ci și o poziție nefericită, atât din perspectiva biblică a tradiției iudeo-creștine, cât și din punctul de vedere al unei conștiințe politice educate și democratice, hrănită cu spiritul modern al responsabilității personale a fiecărui cetățean pentru soarta lumii.

În cea mai bună situație, strigătul heideggerian este monofizic (ca urmare, catastrofal apolitic), deoarece așteaptă totul de la Dumnezeu, ignorând inițiativa și contribuția umană împotriva barbariei și haosului.

În studiul de față, susținem că politica pornește dincolo de „disperarea metafizică” și de Mesianism, din momentul în care lăsăm în urmă fatalismul, împreună cu reproducerea neexaminate a ierarhiilor tradiționale și decid ca viețile noastre și bunurile comune pot și trebuie să se schimbe spre mai bine și chiar fără sfârșit, în mod continuu.

Credința creștină, având în vedere caracterul ei universal, dar și dinamicitatea ei escatologică ne-cauzală, poate susține viziunea justiției sociale care guvernează Democrația liberală, atâta timp cât rămâne fidelă spiritului lui Hristos și nu celor evlavioși, dar cinici farisei: adică, raționamentului care se concentrează neabătut și neînduplecat asupra omului și nevoilor sale, departe de orice complicitate cu fiecare Cezar.

O definire fundamentală a lucrării noastre este că spiritualitatea creștină nu este destinată încercărilor de „evadare contemplativă” din lume și din istorie, în lumina Evangheliei Judecății, care clarifică faptul că relația fiecărui „cetățean al cerului” cu Dumnezeu trece neapărat prin grija față de viața, libertatea și demnitatea semenului său pământesc (conform și cu „unde este Abel, fratele tău?”).

Din acest motiv, vrednicul de pomenire p. Gheorghe Florovski ne reamintea neîncetat că oricine indiferențiează față de Istorie, nu poate fi niciodată un bun creștin.