Într-un peisaj de „închideri” succesive acasă (lockdown) și cu mono­fonia „autoritate medicală” care ne cheamă constant să ne sacrificăm pentru a „recâștiga viețile noastre”, am desfășurat o cercetare multi-locala cu o abordare antropologică.

Din perspectiva antropologiei sănătății și a studiilor critice asupra dizabilității, am traversat interdisciplinar diferite locuri etnografice, am dialogat pe parcursul a trei ani (2020-2023) cu subiecți diferiți din domeniile public și privat al sănătății, educației publice, structurilor de dizabilitate, structurilor publice de dezintegrare și centrelor de primire a refugiaților, și am colectat narațiuni de la pacienți în clinici de tratament Covid-19.

Obiectivul a fost de a reinventa apropierea într-un regim extrem de „distanțare socială” cu o descriere densă și interpretare a mărturiilor multiple și a unui material arhivistic bogat, astfel încât să punem întrebări și reflecții, dincolo de evidență și hegemonia „specialiștilor”.

În această epocă post-pandemică, în care prefixul „post” nu sugerează sfârșitul, ci că suntem încă „sub influența” acestei condiții, apar probleme legate de modul în care „crizele” (sanitare, climatice și orice alte următoare) se răspund și se succed neîncetat una alteia.

Mai ales atunci când în numele lor se pot institui noi obligații, noi interdicții, noi închideri, nouă viață digitală și transformări digitale, noi discriminări și noi condiții de suferință socială și traumă colectivă.

Și dacă pandemia zisă a fost o „situație de excepție”, care a permanentizat noi „situații de familiarizare” cu noi regimuri de disciplinare și control social, rămâne, prin această cercetare, să lăsăm deschisă întrebarea: „Ne-am recâștigat viețile?”