Prelegerile lui Michel Foucault din 1983 la Colegiul Franței deschid o cercetare asupra conceptului de parrhesie. În această cercetare, Foucault continuă să-și aplice prismul său de cititor la filosofia antică. Prin studiul acestui concept (de a spune adevărul, de sinceritate, de a-ți exprima liber gândurile), Foucault se întreabă despre calitatea cetățeanului grec, arătând cum curajul adevărului constituie fundația morală uitată a democrației ateniene.

De asemenea, el descrie, încercând o nouă lectură a celei de-a Șaptea Scrisori a lui Platon, modul în care, odată cu declinul orașelor, curajul adevărului se transformă și devine o adresare personală către sufletul Prințului. Numeroase locuri din filosofia antică sunt supuse revizuirii: forma platoniciană a filozofului-rege, condamnarea scrisului, refuzul socratic de a se implica în politică.

În acest ciclu de prelegeri, Foucault construiește o imagine a filozofului în care se recunoaște pe sine: recitind gânditorii greci, își întărește propria sa includere în modernitatea filosofică, problematizează propria sa funcție, definește modul său de gândire și existență.

„Filozofia modernă este o practică care, în raport cu politica, își testează realitatea. Este o practică care, în critica iluziei, a eroarei, a înșelăciunii, a lingușelii, găsește funcția sa adevărată. În cele din urmă, este o practică care, în transformarea subiectului de la sine și de la celălalt, găsește obiectul exercițiului său. Filozofia ca exterioritate în raport cu o politică care constituie proba realității sale, filozofia ca critică în raport cu un domeniu înșelător care o provoacă să se constituie ca discurs adevărat, filozofia ca exercițiu, adică ca formare a subiectului din sine – cred că acesta este modul modern de existență al filozofiei, sau ceea ce, în modul modern de existență al filozofiei, continuă modul de existență al filozofiei antice.”

M. F.