"L-au găsit pe Finley astăzi după-amiază, puțin în afara Pădurii Sângerânde, mort." Am ridicat privirea de pe hârtii și de pe suprafața purpurie și m-am uitat la cei trei bărbați care stăteau la masă. Există un motiv anume pentru care am ales acest loc. Nu simțeam... nimic de la ei în timp ce mă plimbam printre mesele pline de oameni mai devreme. Nu exista durere, nici fizică, nici sufletească. De obicei, nu încercam să aflu dacă cineva suferea. Simțeam că a face asta fără un motiv evident ar fi extrem de intruziv, dar când eram în mulțime, era greu să controlez ce îmi permiteam să simt. Întotdeauna exista cineva a cărui durere era atât de profundă și clară, încât transforma disperarea într-o entitate palpabilă și nici măcar nu trebuia să-mi deschid simțurile ca să o simt – și asta era ceva ce nu puteam pur și simplu să ignor și să mă îndepărtez. Ei își proiectau agonia asupra lumii din jur. Aveam ordin expres să-i ignor. Nu puteam să vorbesc cu nimeni despre darul care mi-a fost dat de zei și nu trebuia niciodată, dar niciodată, să depășesc limitele și să acționez. Nu că întotdeauna am făcut ce trebuia. Evident.
Dar acei bărbați erau bine când mi-am deschis simțurile pentru a putea evita pe cei cuprinși de durere, lucru neașteptat dacă te gândești care era meseria lor. Erau paznici de pe Înălțime – imensul zid făcut din calcar și fier, materiale extrase din Vârfurile Elysiene. După sfârșitul Războiului celor Doi Regi, acum patru secole, Înălțimea cuprindea Masandonia, iar toate orașele regatului Solis erau sub protecția ei. Versiuni mai mici ale Înălțimii înconjurau satele, locurile de antrenament, comunitățile rurale și câteva orașe slab populate. Ceea ce păzitorii vedeau și trebuiau să facă zilnic le provoca adesea o durere mai mare și mai profundă decât rănile, carnea sfâșiată și oasele rupte.