De ce Papadiamantis a denumit colecția de nuvele pe care nu a reușit să o publice "Idile marine"? Pe baza căror contexturi europene este comparat cu pictorii olandezi? Cum se face -fără niciun fel de carte publicată- să constituie un punct de interes critic în perioada sa?

În ce orizonturi de așteptare a fost recepționat έργoο său până în zilele noastre? Și cu ce criterii ideologice sau estetice a fost acuzat sau lăudat? În ce măsură lucrarea sa se supune specificațiilor nuvelei etnografice și cum dialoghează cu discursul dominant al vremii?

Astea sunt câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă cartea. Începând dintr-un cadru teoretic diferit de fiecare dată, recitește dovezile și își propune să arate că Papadiamantis, în viața și arta sa, a evitat supunerea la specificațiile unui anumit mod, tip, limbă, ideologie.

Având o cunoaștere profundă a literaturii grecești în diacronia sa, precum și a celei europene (o parte din care a tradus), a creat o operă marginală, care răspunde constant la noi abordări, fără a permite satisfacția unei interpretări unice sau definitive.