În "Când ne vom trezi noi, cei morți", dramaturgul încearcă să dezvăluie un discurs care explorează propria sa activitate: cea a creatorului. Întrebarea despre adevărata valoare a Artezii - puterea ei de a face viața umană mai suportabilă - devorează sufletul bătrânului Ibsen.

„Ascultă... cum m-am pus pe mine în acest complex. În fața unei surse... stă un bărbat plin de vinovăție care nu a ieșit încă complet din pământ... Se adâncește și se tot adâncește cu mâinile în apa curgătoare - pentru a le purifica - se apleacă și suferă din cauza gândului că niciodată, dar niciodată nu va reuși... Veșnic se va chinui în iadul său.”