CARTEA LA ÎNDEMÂNA SE REFERĂ la o perioadă crucială din istoria artei occidentale. Într-adevăr, la mijlocul secolului al XIX-lea apar rupturile care vor defini ceea ce numim artă modernă, iar undeva la o sută de ani distanță, cu puțin înainte de mijlocul secolului XX, acest parcurs va fi întrerupt violent.

Al Doilea Război Mondial va stabili limita finală a acestei narațiuni care începe cu fenomenul expozițiilor mondiale, ca domeniu de demonstrare a noilor tehnologii și a economiei internaționale, factori care conturează „societățile de masă” moderne. Munca umană, construcția spațiului vizual, peisajul, gestionarea corpului feminin, funcția privirii, căutarea identității naționale, arta ca expresie, „primitivismul”, „materialismul sordid” și „decaderea” sunt câteva dintre conceptele care marchează aici firul narativ.

Se face o referire extinsă la controversa „artei degenerative” și „artei germane” pe care național-socialismul a realizat-o, ascunzând sub fumul focului operelor distruse o altă adevăr: că însăși fascismul, în ciuda măștii sale rurale, este la fel de mult un produs al epocii industriale, o epocă pe care au inaugurat-o marile expoziții mondiale.

Cu această ocazie, se abordează pe de o parte pictura lui Picasso, care s-a sincronizat cu guvernul democratic al Spaniei în anii Războiului Civil, relația futuristilor cu regimul lui Mussolini, dar și „a treia” versiune semnificativă a artei interbelice, realismul socialist.

Narațiunea, fără a omite evenimente artistice și evenimente istorice, se concentrează pe de o parte pe lucrări specifice care sunt analizate într-o profunzime mai mare și pe de altă parte pe anumite concepte care sunt considerate importante pentru înțelegerea însăși a istoriei artei acestui secol tumultuos.