Am crescut de mici cu expresii precum: „Ce o să zică lumea?”, „Ce o să spună societatea?”, „Nu ți-e rușine să faci asta și să vorbească vecinii despre noi?”. Le auzeam de multe ori pe zi, repetate ca răspuns la orice, ultimul sau primul argument. „Mănâncă, să nu zică lumea că nu te hrănim!”, „Scrie, să nu zică lumea că ești prost!”, „Învață, să nu zică lumea că nu ne ocupăm de școală!”, „Nu ieși afară să te vadă lumea așa!”, „Îmbracă-te, să nu zică lumea că nu ne pasă de tine!”. De mici ni se insuflă ideea că lumea ne judecă critic în orice aspect. Și ghiciți ce… până la urmă chiar o face, pentru că și ea a fost crescută cu aceeași mentalitate și o consideră normală, la fel ca și părinții care o perpetuează, împreună cu un sentiment de rușine.