Prezența parlamentară a extremei drepte în țară după criză a alimentat diverse discuții despre identitatea sa și impactul său asupra electoratului. În același timp, a determinat unii cercetători să caute originile sale în perioada interbelică, atunci când fenomenul și-a făcut simțită prezența în toată Europa.
Într-o astfel de perspectivă, acest volum colectiv se concentrează asupra unei experiențe istorice subestimate până acum, dictatura de la 4 august. Scopul său este de a lua în serios operațiunea de fascizare a lui Ioannis Metaxas, investigând o serie de întrebări care au preocupat istoriografia contemporană a regimurilor autoritare ale perioadei: Dacă și în ce condiții poate fi categorisit regimul metaxist ca fascist? Care au fost „împrumuturile” sale intelectuale, ideologice și instituționale de la alte inițiative autoritare interbelice? În ce moduri a încercat să se legitimeze? Cum a integrat segmente semnificative ale populației grecești, prin instituții precum EON, în ceea ce a fost definit ca politică autoritară de masă modernă? Care au fost continuitățile sale ideologice și instituționale cu experiența parlamentară anterioară? Care a fost rolul femeilor în noul model fascist în formare? Astfel, cercetătorii volumului încetează să mai trateze acest regim ca pe o „particularitate grecească” neclasificată, un fenomen retrograd sau introvertit, rupt de evoluțiile internaționale. Valorificând surse primare subexaminate, încearcă să conceptualizeze experimentul metaxist pe baza elaborărilor teoretice recente ale studiilor fasciste într-o tematică largă (naționalism și propagandă, antiliberalism și antiparlamentarism, sinteza celei de-a treia căi și inovație, gen și feminitate, modernitate și modernism, biopolitică și eugenie), să identifice continuitățile și discontinuitățile sale ideologice și instituționale cu perioada parlamentară anterioară și să-l plaseze din nou în experiența interbelică mai largă a inițiativelor autoritare.
