Locotenentul secund Wilfred Owen avea douăzeci și patru de ani când a fost internat la nou-înființatul Spital Militar Craiglockhart pentru tratament de șoc provocat de război. Un poet în devenire, încercând să înțeleagă teroarea la care fusese martor, a citit o colecție de poezii de la un coleg ofițer, Siegfried Sassoon, și a fost impresionat de descrierea sorții soldatului. O lună mai târziu, Sassoon a ajuns și el la Craiglockhart, refuzând să se întoarcă pe front după ce a fost rănit în timpul bătăliei. Pe parcursul lunilor lor la Craiglockhart, fiecare l-a încurajat pe celălalt în munca lor, precum și în căutarea lor personală privind etica războiului și tratamentul. Terapia le-a oferit lui Owen, Sassoon și colegilor lor cunoștințe care le-au permis să se exprime mai bine, iar pentru cei 28 de luni cât a funcționat Craiglockhart, a adus în mod esențial cele mai importante dezvoltări ale epocii, atât în psihiatrie, cât și în poezie. „Soldații nu înnebunesc” povestește pentru prima dată istoria soldaților și a medicilor care s-au luptat cu efectele războiului industrial asupra sufletului. Examinând rădăcinile a ceea ce astăzi cunoaștem drept PTSD, Glass scoate în evidență semnificația istorică a modului în care trebuie să examinăm efectele devastatoare ale războiului asupra sănătății mintale, precum și modurile în care munca creativă ne ajută să ne regăsim chiar și în cele mai întunecate vremuri.