Evul Mediu și vrăjitoarele într-o carte de patrimoniu a literaturii mondiale! Malleus Maleficarum, cunoscut și sub numele de Ciocanul vrăjitoarelor, scris de inchizitorii Heinrich Kramer și Jacob Sprenger în secolul al XV-lea, rămâne până astăzi unul dintre cele mai celebre cărți despre magie din lume.

Cartea cuprinde trei secțiuni principale, adresându-se atât vânătorilor de vrăjitoare, cât și oamenilor obișnuiți din acea epocă. Prima secțiune examinează, prin intermediul unor întrebări și răspunsuri scurte, dacă vrăjitoarele sunt reale sau produs al imaginației, concluzionând că ele există dincolo de orice îndoială, așa cum de altfel există și Diavolul, din care își trag puterile.

În cea de-a doua secțiune, autorii prezintă, prin intermediul unor incidente, modalitățile de acțiune ale vrăjitoarelor, precum și metodele prin care cineva se poate proteja de ele. În a treia secțiune, inchizitorii explică torturile și încercările pe care trebuie să le suporte cei acuzați de magie pentru a li se recunoaște vina, precum și orice altă măsură care trebuie respectată în războiul Bisericii împotriva Artelor Întunecate.

Textul a fost folosit timp de secole de către creștini ca sursă de referință în domeniul demonologiei, deși nu a fost utilizat direct de Inqiziție, care a devenit notorie pentru torturile și execuțiile sale. După publicarea sa, magia a devenit acceptată pe scară mai largă ca un fenomen real și periculos.

Biserica a caracterizat în cele din urmă magia ca fiind cea mai mare dintre crimele și păcatele existente și a ridicat-o la nivelul eretismului – ca rezultat, persecuțiile și pedepsele au devenit mai brutale. „Dacă Dumnezeu, printr-un înger, nu-l va obliga pe Satan să refuze ajutorul său vrăjitoarei, aceasta va fi atât de insensibilă la durerile torturilor, încât va prefera să-i fie smulse mâinile și picioarele decât să mărturisească adevărul!”