Mulți oameni se întreabă unde și când a început de fapt ceea ce numim Știință.

Dacă am considera Știința în sensul său modern, poate că ar fi suficient să începem cu Galileo și Kepler, la începutul secolului al XVII-lea. Totuși, dacă considerăm Știința ca fiind efortul de a înțelege logic comportamentul fenomenelor naturale fără a ne preocupa direct de experimentare, atunci ar trebui să începem cu Antichitatea. Este vorba despre perioada care se întinde aproximativ din 600 î.Hr. până în 400 î.Hr., atunci când au trăit, în Grecia Antică, filosofi cu o varietate de idei, cunoscuți sub numele de Presocratici.

Provocarea Științei este aceeași cu cea a Logicii: ambele doresc să rezolve probleme, știind anterior cum să le formeze conform experienței gândirii. Pe lângă asta, întrebările exprimate într-un mod științific trebuie să găsească răspunsurile în interiorul subiectului investigat, și nu în mituri sau povești mitologice.

Așadar, deși nu erau oameni de știință, și nici măcar nu apăreau în Istoria Științei ca precursoare ale acestora, Presocraticii merită o poziție proeminentă în universul științific. În cele din urmă, ei au moștenit tipul de gândire pe care Știința de atunci nu putea decât să-l valorifice.

În această lucrare, scrisă într-un mod clar și atractiv de Profesorul Auterives Maciel Júnior, veți intra în contact cu câteva dintre ideile presocratice, în special cu cele în care domnește conținutul „științific”. De asemenea, după lectură, va deveni evident motivul pentru care acești filosofi sunt incluși în „Nemuritorii Științei”.