"Deoarece suntem cu toții plini de răni, de ce ne tratăm unii pe alții ca și cum am fi invulnerabili? Deoarece am căzut împreună și ne-am ridicat împreună, deoarece ne-am câștigat bătăliile cu rănile pe care ni le-au lăsat, de ce nu ne arătăm cicatricile?
"Ai grijă!" Mama mea întotdeauna mă privea în ochi și îmi spunea: "Ai grijă!" Nu o spunea critic, nu sugera că știe ceva mai bine, nu își striga îngrijorarea din propria hartă rănită. "Ai grijă!" îmi spunea, și astfel, visele mele se deschideau împreună cu temerile mele. "Ai grijă!" îmi spunea din dorința ca eu să țin pasul, nu din dorința de a mă critica să mă schimb.
Nu mi-a dat niciodată sfaturi. Asculta ceea ce decideam să împărtășesc, dar nu mă punea pe cărările pe care le-a croit ea. Nu m-a făcut o extensie a durerilor ei, nu mi-a închis cărări din cauza temerilor ei. Îmi amintesc doar că mă privea cu tandrețe și mă lăsa să mă desfășor pe propriile mele cărări, fără îndrumarea ei. Și în timp ce îi percepeam îndoielile – oricât de mult și-ar fi dorit sufletul ei, nu le putea ascunde – nu mi le-a proiectat niciodată. Stătea liniștită în rănile ei și asculta."
