Aceasta ceea ce pare a fi uzură în viziunea sincronică a limbii, în diacronie este efemeritatea limbii, așa cum ne învață Istoria –și știința competentă, lingvistica, pur și simplu o documentează.

Să observăm deci limba care adesea scapă de reguli, norme și reglementări, care trece pe lângă toți profeții, de toți autoproclamații salvatori ai săi –ca să nu spun că le întoarce și spatele–, alături de noi înșine.

Să vedem limba în jocurile ei și acrobațiile ei, în fascinantul ei călătorie de-a lungul vremurilor, prin întâlnirile fascinante cu alte popoare și alte limbi, limba care, atât de similară, este totodată și mai diferită, dar mereu una, pregătită să strălucească în mâinile lui Homer, ale lui Eschil, ale lui Roman din Siria, ale lui Solomos, al lui Odysseus Elytis.

Exact în aceași clipă în care poate suspina și gemete în gura unui jurnalist neinstruit, a unui funcționar birocrat fără educație, a unui politician demagog.

Este aceeași limbă. „Fiecare” cum spune Renan prin gura lui Roïdis „taie din țesătura comună a limbii o haină potrivită staturii lui”.