Oxigenul, o operă-manifest a generației anilor 2000, a fost scris ca o proză teatrală spusă de două personaje – o fată și un băiat. Spectacolul, structurat în zece capitole, ca o transcriere a celor Zece Porunci, ca o nouă Carte a Facerii, pornește de la inversul lui „Să nu ucizi” și se încheie cu o revelație biblică.
„Scriu pentru o generație de tineri educați care nu prea merg la teatru,” a declarat în 2003 Ivan Viripaev, cel mai important reprezentant al noii dramaturgii ruse, declarat ținut de către regimul rus și naturalizat polonez.
Publicația include două texte: „traducerea, care este exactă și fidelă originalului, însă nu are fluiditatea și complexitatea sonoră a acestuia, și o adaptare – o versiune care are muzicalitatea necesară, dar și multe modificări, tăieri și adăugiri, care sunt însă, cred eu, în conformitate cu spiritul autorului,” afirmă George Koutlis, cel care a tradus opera.
Și adaugă, referindu-se la adaptarea realizată în colaborare cu Vasili Magouliotis: „Alternanțele de stil și ritmul scrierii creează o dramaturgie în forma limbii, un colaj lingvistic extrem de original. […] Am ales să adaptăm opera pentru a comunica mai ușor cu publicul de astăzi. Așadar, lipsesc multe referințe pe care le are originalul la evenimentele vremii în care a fost scris sau la elemente ale culturii ruse, care sunt necunoscute spectatorului grec.”
