Cartea care l-a făcut celebru pe Harold Bloom a fost "Agonia influenței" (1973). Conceptul de influență, care are o poziție centrală în teoria sa, revine în această carte (2011). "Anatomia" are două obiective principale: să exploreze mai departe conceptul de influență și să-l susțină cu exemple mai ample și mai convingătoare.

Întreprinderea se realizează prin apel la lucrările unor autori de marcă. O importanță deosebită i se acordă lui Shakespeare (cinci capitole) și, ulterior, lui Whitman (trei capitole). Catalogul este consolidat prin apelul la alți scriitori proeminenți ai canonului literar (de exemplu, Dante, Milton, Dr. Johnson, Shelley, din tradiția clasică; Joyce, Stevens, Gait, Hart Crane, din domeniul modernismului; Merrill, Ashbery, Amons, din perioada contemporană).

Pentru a susține estetica teoriei sale, Bloom invocă pe Peirce și Wilde, iar pentru misterul creației, ca influență între subiecți privilegiați, îl invocă pe Emerson, Kierkegaard, Nietzsche și Freud.

Cu toate acestea, "Anatomia influenței" nu este o simplă călătorie în istoria literaturii. Este o scufundare în drama imaginației. Cel mai important: este o îndemnare către cititori să lectureze texte care adaugă ceva în plus în viețile lor.