Cu generația anului '30 se va încheia ciclul istoric deschis în Creta în secolul al XV-lea. Un ciclu care va conduce de la pictura sacră la o pictură lumească, văzută ca o continuitate proclarată a tradiției bizantine și post-bizantine.

Aceast ciclul istoric a fost extrem de dureros și strâmb, deoarece ocupația de către cuceritori necreștini întărea tendințele de obsesie față de identitatea religioasă a grecilor și refuzul oricărei reforme care ignora particularitatea ortodoxă a grecilor. Aspirația artiștilor va fi o obsesie neclintită față de tradiția bizantină și reproducerea - dacă este posibil ab aeterno - a acelorași forme sacre...

Când centrul cretan se va pierde, după cucerirea otomană din 1669, tradiția autohtonă va cădea în pictura populară și iconografie. Umilii artiști din Epir și „Dintiani” vor menține, măcar în cea mai simplă formă a sa, tradiția artistică autohtonă - apusul căreia va constitui opera lui Dimitrios și a lui Panagiotis Zograful.

După o perioadă de alienare culturală, lecția Occidentului - spre „echivalentul european” (Gykis, Lytas, precocă Halepas) - va fi deja asimilată și lumea grecească se va pregăti pentru saltul către Marea Idee: erudiți (Parthenis) și artiști populari (Theofilos) vor încerca întâlnirea cu tradiția picturală autohtonă.

Tragedia finală a visului, în 1922, nu va conduce la întreruperea cursului, ci dimpotrivă, la aprofundarea acestuia. Generația anului '30 va săpa mai adânc în temporalitatea grecească, spre „grecescul grecesc” al lui George Seferis, pentru a face posibilă și o discuție egală cu Occidentul...

Oare, poate că, odată cu închiderea acestui capitol istoric, într-o tragică resemnificare a cercului, drama străveche va ajunge la final, sau va constitui începutul unui nou cerc virtuos? Oare, artiștii greci mai tineri, sau cel puțin cei care nu se scufundă în maniere fără sens, vor continua creativ de unde au oprit Eggonopoulos și Contoglou?