«La vârsta de 41 de ani, m-am trezit cu datorii de 800.000 de dolari, șomeră și privind cum afacerea restaurantului soțului meu se prăbușește. Simțeam că am eșuat în viață fără nicio speranță de a scăpa vreodată de datorii. Îi priveam cu invidie pe prietenii mei cum aveau succes după succes în carierele lor, în timp ce noi ne chinuiam să punem mâncare pe masă. Tocmai fusesem concediată și nu aveam nicio idee ce să fac cu viața mea: încercasem deja să fiu avocat public pentru Legal Aid Society în New York City, avocat într-o firmă mare din Boston, să lucrez pentru câteva start-up-uri, să fac dezvoltare de afaceri la o agenție de publicitate, să devin coach de viață, să găzduiesc o emisiune radiofonică de tip call-in și chiar să deschid un mic studio de pictură pe ceramică. Mă simțeam complet pierdută, ca și cum nimic din ceea ce făceam nu ar fi fost vreodată suficient pentru a ne scoate din groapa în care ne aflam.
Pentru a face față anxietății și îndoielii de sine, strategia mea principală a devenit evitarea. Evitam să mă trezesc apăsând butonul de amânare. Evitam durerea cu alcool. Evitam responsabilitatea dând vina pe soțul meu. Evitam să caut un loc de muncă amânând oricum puteam.
Dacă ai fost vreodată în această situație, înțelegi cât de monumentale par chiar și cele mai simple sarcini: să te dai jos din pat, să deschizi facturile, să fii pe deplin prezent cu familia ta, să gătești o masă bună, să aplici pentru un loc de muncă, să mergi la o plimbare, să anulezi acel abonament sau chiar să fii sincer cu privire la cât de mult te lupți... Totul pare imposibil.»
