O carte potrivită în cuptorul tradiției athonite despre viața de rugăciune, despre rugăciunea care devine viață și înviere, scară ce se înalță dinlăuntrul pocăinței și osândirii de sine și ajunge până la simțirea dumnezeieștii înfieri.

Publicarea de față cuprinde două părți: în prima parte, cinstitul Părinte Stareț Efrem Vatopedinul tâlcuiește cu aleasă însuflețire trăirile lui Gheronda Iosif în vremea rugăciunii și înfățișează amănunțit învățătura sa despre rugăciune, iar în a doua parte sunt reproduse rugăciunile cu propriile cuvinte rostite spontan de Gheronda Iosif.

După volumul biografic publicat în anul 2021 - „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie” - , cartea de față vine să întregească portretul duhovnicesc al acestui mare stareț contemporan aghiorit, un cuvios și ales ucenic al marelui Sfânt Iosif Isihastul, de la care a moștenit și numele și puterea binecuvântării sale părintești.

Părintele nostru duhovnicesc Iosif monahul a fost un om de o adâncă smerenie. Niciodată nu s-a prețuit pe sine. A avut o viață plină de osteneli, prigoniri, întâmplări neașteptate, necazuri și greutăți, dar harul lui Dumnezeu l-a ocrotit cu prisosință tot timpul. Primea disprețul, necinstea, înjosirea, osândirile și defăimirările fără a ține minte răul și fără cârtire. Mereu lua vina asupra lui. Era plin de milă, iar inima sa de părinte îi încăpuse și îi ierta pe toți, fiindcă Îl avea înlăuntrul său pe Hristos.

Lucrarea lui aparte, „rucodelia” sa duhovnicească cea de toate zilele erau plânsul, lacrimile, tânguirea de bucurie aducătoare, cum o numesc Părinții. Plângea necontenit la rugăciune, îndeosebi când se apropia de Sfânta Împărtășanie. Niciodată nu s-a împărtășit fără lacrimi (Mitropolitul Atanasie de Limassol).

Fericitul nostru Părinte duhovnicesc Iosif Vatopedinul a fost unul dintre cei puțini care au avut darul rugăciunii curate și neîncetate, dar și al stării care se naște dincolo de rugăciune. Cum a ajuns la aceasta și cum lucra rugăciunea în viața lui ne vom strădui să înfățișăm în această carte, folosindu-ne de învățătura sa despre rugăciune, de cele pe care le-am trăit alături de dânsul vreme de treizeci de ani, dar și de rugăciunile cu propriile cuvinte pe care le rostea spontan și pe care le înfățișăm pentru prima dată tuturor spre lectură (Arhimandritul Efrem Vatopedinul).