„Pe mulți îi încântă să spună mici minciuni. Este un mod de a adăuga puțină sare și piper în viața de zi cu zi, iar uneori este palpitant să scapi fără consecințe. Minciună mare, minciună mică, nimeni nu m-a prins, ha ha, am câștigat. Să reușești să convingi pe cineva să creadă ceva neadevărat poate fi o mare ispită, mai ales dacă petreci mult timp în zone gri din punct de vedere moral. În ritmul societății de astăzi, emoția pe care o simți atunci când nu spui adevărul este mai mare ca niciodată. În plus, aproape întotdeauna primești feedback imediat. Mitomania (tulburarea minciunii), manipularea și înșelăciunea au devenit elemente obișnuite ale interacțiunilor noastre. Indiferent dacă este vorba despre fabricarea unor știri senzaționale pentru a atrage atenția, denaturarea și interpretarea greșită a statisticilor pentru a susține propriile convingeri sau folosirea repetată a minciunilor nevinovate pentru a evita stânjeneala, linia de demarcație dintre adevăr și înșelăciune devine din ce în ce mai subtilă.”
Nu. Nu există date statistice incontestabile care să dovedească faptul că toată lumea minte. Ar fi o mare minciună să susținem contrariul. Totuși, rămâne o presupunere logică bazată pe experiența mea personală cu oamenii. Și sincer nu cred că ați fi în dezacord. Știm că este adevărat. Toți spunem câte o minciună din când în când. Așa se menține un flux normal.”
Oricât de dură ar suna această realitate, minciuna este într-o anumită măsură instinctivă. Dacă vă gândiți: „Nu, eu nu mint!”, v-aș sfătui să citiți încă o dată exemplele de mai sus. Și apoi să acceptați adevărul. Desigur, motivele pentru care mințim diferă de la persoană la persoană și de la situație la situație. Putem recurge la minciună pentru a ne apăra, pentru a evita o confruntare, pentru a impresiona pe cineva, pentru a păstra un secret sau pentru a obține acceptarea socială prezentându-ne într-o lumină mai favorabilă.”
