O FREUD A ÎNFIINȚAT PSIHOANALIZA într-o fază istorică a umanității în care societățile europene se bucurau de o relativă liniște și progres. Este sugestiv faptul că promovarea psihoanalizei a fost integrată într-o perioadă în care simptomul psihic a fost pus ca obiect de tratament prin funcția gândirii și a vorbirii între două persoane, în afara mediului familial și a instituțiilor religioase.

Histeria și pacientele histerice l-au condus pe Freud să structureze instrumentul psihoanalizei, impresionat de puterea sexualității inconștiente, care crea simptome ca o ieșire în fața neîmplinirii unei dorințe interzise inconștiente. A găsit în tragedia lui Oedip fantezia umană nucleară, care se referă la nucleul familial. Freud a scris prima dată despre histerie în jurul anului 1893, după anii de formare petrecuți la Paris, având ca profesor pe renumitul Charcot. El a conștientizat că simptomul histeric, în ciuda corporalității sale, este legat de creații psihice, și anume de natură simbolică, având un caracter sexual. Începutul îl constituie corpul cu excitațiile sale, stimulii, lumea sa senzorială, mobilitatea sa, plăcerea și neplăcerea. Acesta intră în contact cu ceilalți și cu lucrurile care se vor înregistra progresiv ca reprezentări interne și obiecte.

Freud a observat-o pe Dora în 1900, a scris despre caz în 1901 și a publicat ulterior, în 1905, din motive de confidențialitate, sub titlul Extras dintr-o analiză a histeriei.

Cartea este alcătuită din două părți: Pe de o parte, textul lui Freud și, pe de altă parte, discuția a patru mari psihosomatisti francezi care au comentat textul dedicat Dorei într-o conferință de psihosomatică în 1967, publicată în Revue Française de Psychanalyse în 1968 și din nou în Revue Française de Psychosomatique în 1997.

În discuția psihosomiștilor, ceea ce devine evident sunt dificultățile Dorei de a răspunde conflictelor psihice, în absența unei flexibilități și a unei comunicări fluide între diferitele laturi care constituie lumea ei psihică. Corpul ei devine domeniul de exprimare al conflictelor, nu doar al soluționării lor, ci mai ales al imposibilității psihice de absorbție.

Prin discuția psihosomiștilor, Dora pare să folosească simptomele sale ca un scut împotriva atmosferei grele a copilăriei sale și a evenimentelor supraagresive ale adolescenței sale. În această lumină, histeria ei reprezintă adesea un fel de anti-excitant, care se dovedește cu timpul a fi cronic și fragil. Când, de fapt, nu este nici măcar acesta capabil să se apere și să protejeze, atunci boala fizică poate apărea ca un rezultat al distrugerii psihice.