Lucrarea cea mai importantă a lui Plutarh este, conform consensului general, „Viețile paralele”, adică biografii paralele, în perechi, ale unui politician sau general grec și unul roman, în număr de 48, dintre care s-au păstrat 46.
De asemenea, a scris „Moralia”, numeroase tratate cu teme ce privesc virtutea, teologia, religia, politica și rolul filosofiei în formarea caracterului, în special al oamenilor publici, ale căror alegeri și acțiuni au influențat mereu viața celor conduși. Totuși, se pare că prin „Moralia” nu simțea că-și atinge scopul obiectiv de a influența oamenii timpului său să se îndrepte către calea virtuții, într-o epocă în care Imperiul Roman strălucea și se îndrepta spre declinul inevitabil.
Astfel, s-a orientat spre biografiile marilor politicieni și generali ai trecutului, pentru a oferi exemple mai palpabile și umane – modele de urmat pentru momentele lor de glorie sau chiar pentru a evita acțiunile ilegale ale acestora. În prim-planul alegerilor sale se află Solon cu Poplicola, Temistocle cu Camillus, Aristide cu Cato, Pericle cu Fabius Maximus, Alcibiade cu Marcius, Pelopidas cu Marcellus, Alexandru cu Cezar, Agesilaus cu Pompeius, Demetrios cu Antonius ș.a.
Plutarh afirmă clar în „Viețile paralele” că nu scrie istorie și nici nu își concentrează interesul doar pe înregistrarea celor mai remarcabile fapte ale acestora, ci scanează lumea lor psihică prin persoane reale și situații adevărate, oferind cititorilor materialul istoric necesar pentru înțelegerea caracterelor marilor oameni și a comportamentului lor moral.
Astfel, într-un mod măiestru, Plutarh reflectă și combină cunoașterea trecutului cu nevoia de ridicare morală a popoarelor și conducătorilor, într-o epocă marcată de semne evidente ale decăderii.
