Teatrul postdramatist este teatrul după dramă: Nu redă un text dramatic, așa cum se întâmplă în teatrul moștenit din tradiția europeană, ci se dezvoltă pe baza unei estetici performative, conform căreia fiecare element al reprezentației (prezența actorilor, textul, decorurile, costumele, sunetul, muzica, video etc.) își păstrează autonomia și are o poziție egală cu celelalte.

În același timp, acest teatru acordă o mare importanță percepției active a spectatorului și dezvoltă noi strategii de comunicare între scenă și public. Studiul avangardist al dramaturgului german Hans-Thies Lehmann (1944-2022) a fost publicat pentru prima dată în 1999 în Germania, a fost tradus în peste douăzeci de limbi și a devenit un reper în dialogul internațional despre teatrul contemporan.

Cartea se concentrează asupra noilor forme de teatru dezvoltate de la sfârșitul anilor ’60 până la sfârșitul anilor ’90 și oferă chei pentru analiza și înțelegerea lor, examinând relațiile lor cu teatrul mai vechi, cu mișcările avangardei istorice și cu alte forme de artă, precum și funcțiile lor în contextul cultural și social contemporan, modelat de noile tehnologii și media.

Lehmann face referire la un număr mare de spectacole ale creatorilor teatrali precum, de exemplu, Robert Wilson, Klaus-Michael Grüber, Tadeusz Kantor, Jan Fabre, Societas Raffaello Sanzio, Needcompany și Wooster Group, în timp ce dialoghează totodată cu o serie de gânditori și filosofi, de la Aristotel și Hegel până la Adorno, Deleuze și Barto.

Astfel, combină într-un mod unic istoria, dialogul cu arta vie și reflecția teoretică. O lucrare de referință captivantă pentru artiștii teatrului, pentru teoreticienii teatrului și artei, precum și pentru toți cei interesați de un ghid pentru navigarea în peisajul teatral contemporan.