Tezer Özlü (1943-1986), o autoare „neîncadrată” a literaturii turcești, a doborât prin scrisul său orice regulă care i-a fost impusă. Călătoria la marginea vieții, la momentul apariției sale, a fost caracterizată ca o carte fără precedent în limba turcă. Autoarea este numită și astăzi în Turcia „prințesa tristă a literaturii turcești”, continuând astfel înțelegerea insuficientă pe care a avut-o opera sa într-o societate extrem de patriarhală și ascunzând în esență atitudinea sa revoluționară, incompatibilă și necompromisă, dar și bucuria vieții care este în mod constant într-o relație dialectică cu moartea în interiorul operei.

Aceeași relație dialectică o are Tezer Özlü și cu „ai săi” scriitori Italo Svevo, Franz Kafka și Cesare Pavese, a căror urmă o urmează în călătoria pe care o consemnează în această carte. Este o fericire că la patruzeci de ani după viața scurtă a lui Tezer Özlü, opera sa este citită și inspiră noi generații de cititoare și cititori, este studiată și tradusă. De la editura Tsoukatos apare și colecția sa de povestiri Grădina veche – Iubire veche.

O singură zi petrecută la Praga este mult mai densă decât multe perioade ale vieții mele rămase. Pentru prima dată, în două zile reușesc să scriu cu un asemenea fel cuvintele care fuseseră adunate în mine. Până acum țineam imaginile adânc în interior, în întunericul meu, fără să pot să le transform în cuvinte, doar le permiteam să mă chinuie [...] Cu ele am trăit, cu ele am iubit sau am crezut că iubesc, dar poate nici asta nu e adevărat, nici nu am iubit, nici nu am trăit. Am prins doar câteva urme din ambele. Am păstrat imaginile îngropate în adâncul întunericului meu. Și acum sunt copleșită de chimera acestor imagini.

Călătoria la marginea vieții este cântecul de lebădă al unei autoare care a trăit și a scris fără teamă, invitându-ne pe noi, cei care o citim, la un dialog cu ea însăși, dar și cu noi înșine.