Pentru oamenii simpli care ascultă muzica grecească, protagoniștii sunt interpreții cântecelor, apoi urmează compozitorii, iar la final textierii.

Însă cel care transmite mesajul societății prin cântece este textierul, compozitorul le „îmbracă” în muzică, iar interpretul le dă substanță și le pune în gură și de multe ori în sufletele noastre.

Cântecul grec a influențat comportamentul psihosocial al grecilor, a format criteriul nostru muzical, în timp ce anumite cântări emblematice au unit poporul grec în Grecia și în lume, indiferent de ideologie, clasă socială și nivel de educație. Acest lucru se observă la concerte, când spectatorii își unesc vocile într-un mod magic și acoperă vocea interpretului.

Unul dintre eroii „invizibili” ai scenei muzicale grecești este Ilias Filipou, care a oferit versuri și „suflet” pentru șase mii de cântece, cu care grecul și grecoaica obișnuiți s-au distrat, s-au îndrăgostit, dar au gestionat și despărțiri și situații dificile. Ilias Filipou a scris propria sa Istorie în muzica grecească, a fost îndrăgit de melomani și continuă munca sa valoroasă, într-o epocă în care condițiile și modurile de comunicare ale oamenilor se schimbă dramatic și este o perioadă dificilă pentru cântecul grec.

Ilias Filipou: Scriu versuri din copilărie …puțin după …după ce am învățat să scriu la școala primară.

Versurile au fost și sunt pentru mine …un drum. Un drum …în care realitatea și imaginația …merg împreună ideal, oferind o libertate absolută și autentică de gândire și exprimare.

Versurile mele conțin întotdeauna toate simțurile, la un nivel diferit …unde nu există granițe și bariere.

Scrierea fiecărui vers este ca o călătorie, și aș spune o călătorie cu avionul, iar finalizarea lui ține de aterizare, sosirea la destinație și în cele din urmă închiderea unui ciclu, iar începutul i-l-aș compara cu decolarea, când entuziasmul pentru noua destinație mă cuprinde de fiecare dată, ca prima oară – când copil fiind – am scris primele mele versuri pe bucăți de șervețele din hârtie în tavernele unde mergeam cu părinții.

De atunci …de fiecare dată când scriam un vers …deveneam copil. Același copil care își punea mâinile în șolduri și zâmbea mândru de realizările sale, care întindea mâinile sus …care se enerva …care plângea …care râdea atât de sincer …din adâncul sufletului său.

Copilul care nu rămânea în trecut …putea privi doar înainte …și visa. Copilul care ar fi devenit orice …pentru a reconstrui lumea de la început …care și-ar fi urmărit cu pasiune …și încăpățânare visurile sale.

Am fost copilul …care trăia „acum”-ul cu fiecare simțire …cu fiecare celulă …observam totul …fiecare detaliu …ce era important …ce era neînsemnat și dificil. Și pe parcurs …am găsit toate acestea în fața mea.