În acest eseu, Freud se ocupă de geneza și funcția religiei, dezvăluind ca motive fundamentale ale religiei nostalgia pentru tată și neputința copilului, dar și a adultului, în fața naturii și a vieții.

Recunoaște adevărul istoric pe care îl conservă reprezentările religioase și contribuția lor decisivă la menținerea societăților umane, totuși subliniază iluzia pe care o constituie, întrucât reprezintă „împliniri ale celor mai vechi, mai puternice și mai imperative dorințe ale umanității”.

Continuă cu o evaluare critică detaliată a religiei ca iluzie dominantă a civilizației, concentrându-se pe suspendarea gândirii pe care aceasta o implică și corelând-o cu nevroza obsesiv-compulsivă și ideea delirantă.

Stabilind ca axiomă ieșirea omului din infantilism și pregătirea sa pentru realitate, pledează în favoarea rațiunii și a unei societăți laice. Propovăduiește „primatul rațiunii” cu ajutorul științei, exprimând speranța că, în cele din urmă, „umanitatea va depăși această etapă nevrotică, așa cum atâtea și atâtea copii ajung la maturitate și lasă în urmă nevroza lor similară”...