Filosofia științei, așa cum s-a dezvoltat în ultimii o sută de ani, s-a concentrat pe evidențierea, studiul și înțelegerea structurii organizării conceptuale a conținutului științei.

În acest context, au fost formulate analize importante ale structurii științei, așa cum se exprimă prin propozițiile și teoriile sale. Punând însă accent în special pe evidențierea structurii științei, filosofia științei a neglijat procesele sale de formare.

Abordările contemporane, cu ajutorul metodelor istoriografice, sociologice și etnografice, evidențiază o percepție complexă, bogată și dinamică a proceselor de formare a acesteia, bazată pe epistemologia practicii. (Shapin, Latour, Knorr Cetina, Pickering, Rheinberger, Chang, ș.a.)

Cu ajutorul unei epistemologii a practicii, filosofia științei este chemată să prelucreze probleme metafizice și cognoscitive, care au preocupat-o întotdeauna, formulând concepții și interpretări noi ale științei și realității.

(Din prezentarea de pe coperta a patra a cărții)