„La paisprezece ani, credeam că valoarea mea se măsoară în kilograme. Am început să mă micșorez, să dispar, până când inima mea era pe punctul să se oprească. În spital am învățat ce înseamnă limită — dar și ce înseamnă miracol. Pentru că, în întuneric, de fiecare dată când mă rugam, o voce îmi șoptea: «Nu ești singură. Viața este un dar».”

Anorexia nervoasă nu este o alegere. Este un război interior între vocea care tânjește după viață și vocea care este sufocată de frică. Însă alegerea este să te confrunți cu ea, să te uiți în oglindă și să spui: vreau să trăiesc.

Elisavet Fotiadou scrie cu sinceritate și profundă sensibilitate despre anii tăcerii și ai pierderii, despre drumul care a readus-o la viață și la lumină. Prin durere, descoperă credința — și prin credință, libertatea.

„Nu mai sunt un corp care încearcă să dispară. Sunt un suflet care a găsit spațiu să respire.”