Stăm în picioare printre ruine. Purtăm pe fața noastră rănile, durerea și pustietatea epocii. Și totuși, ne-am întors spatele distrugerii. Nu pentru că am fi orbi la ea. Ci pentru că sperăm la ceva dincolo de ea: la luminișul Istoriei, care va răsări când toate scenariile catastrofale ale acestei lumi vor fi fost împlinite; la viața unui veac dincolo de orice viitor, care va veni să distrugă însăși distrugerea.

Acesta este motivul pentru care titlul acestei cărți nu trebuie interpretat în sens cinematografic al termenului „happy end” („uf, distrugerea a fost evitată, ce bine!”), ci în sensul că vedem sfârșitul distrugerii în suprasatisfacerea ei, tocmai în momentul în care ne clătinăm și suferim în vârtejul ei.