Libanul se află adesea în centrul știrilor internaționale din motive mereu negative: masacre și bombardamente, răpiri și deturnări de avioane, falimente și explozii. Dacă ne gândim la tot ce s-a întâmplat în țara cedrilor în ultimii cincizeci de ani, nu ar fi o exagerare să spunem că Libanul are șapte vieți. Cum se explică paradoxul ca o țară cu o imagine atât de negativă să atragă atâta atenție și atâta simpatie? Este o întrebare pe care mi-am pus-o de când am trăit cinci ani plini de intensitate la Beirut și am înțeles că am ajuns să iubesc țara și, mai ales, oamenii ei.

Cum a început războiul civil de cincisprezece ani? De ce sistemul politic al țării continuă să se bazeze pe un sistem arhaic de 18 religii recunoscute? Care este rolul greco-ortodocșilor? Ce este (și ce nu este) Hezbollah? Cine l-a ucis pe miliardarul prim-ministru Rafik Hariri? Ce este căsătoria „de plăcere temporară”? Poate exista reconciliere între Liban și Israel? Care este dimensiunea geopolitică a bucătăriei libaneze?

La aceste și alte întrebări esențiale pentru a înțelege o țară atât de complicată încerc să dau răspunsuri simple.

„Libanul, în ciuda tuturor adversităților, rămâne un laborator de coexistență indispensabil între musulmani și creștini. Se află și astăzi, în ciuda provocărilor uriașe cu care se confruntă, în centrul dialogului dintre culturi și religii. Nu este vorba de un dialog academic, ca cele organizate în seminarele internaționale, ci de un dialog cotidian, un dialog bazat pe coexistența de zi cu zi”.

Fragment din carte