Și dacă nu suntem –pur și simplu– mașini de calcul (biologice)?

Și dacă natura nu este compusă –pur și simplu– din date distincte?

Cartea reprezintă un studiu filosofic al fundamentelor și unor consecințe importante ale Inteligenței Artificiale. Capitolele sale reexaminează tripticul om–natură–tehnologie cu referire la acest artefact, încercând să-l pună în fața adevăratei sale esențe, care este adesea uitată sau ascunsă. Scopul său este să contribuie la demontarea unor convingeri greșite și previziuni distopice ce se bazează pe neînțelegeri sau idealizări privind natura, aplicațiile și funcționarea (mai corect formulată de autor) a Inteligenței „Artificiale”.

În acest context, devine problemă centrală abandonarea căutării critice a ceea ce constituie inteligența la om. La mijlocul secolului XX, pe baza unor fundamente ontologice și epistemologice formate treptat încă de la începutul modernității, comunitatea științifică a acceptat ca date de fapt, pe de o parte, presupunerea că natura și lumea pot fi complet reduse la date și, pe de altă parte, că inteligența se limitează la procesarea calculatoare a (datelor lumii) – iar, deoarece aceasta din urmă poate fi programată în mașini construite artificial, acestea însele au fost considerate „inteligente”. Dar dacă, așa cum susține autorul, inteligența nu se reduce la această funcție, atunci termenul „Inteligență Artificială” este înșelător. Semanticitatea, imaginația, corporalitatea, curiozitatea, interesul, neliniștea, voința – noțiuni care rezistă simulării prin mașini – devin limitele mașinilor.

Cartea nu respinge Inteligența Artificială în ansamblu și nici nu este tehnofobă. Totuși, încearcă să o poziționeze –sau poate să o readucă– la locul ei. În acest fel dorește să contribuie la limitarea miturilor care se creează în jurul ei, responsabile pentru consecințele sociale, politice și economice ale acesteia.