Teatrul este o scenă de lemn unde apar oamenii. Nu, oamenii vin să interpreteze o piesă pe care o simt, ceva ce vor să exprime, de exemplu, prietenia. La final, oamenii aplaudă, dar aplaudă două lucruri: sacrificiul pe care îl fac artiștii pentru a o interpreta bine și opera celui care a scris-o și a creat-o.

Așa a exprimat o fetiță de nouă ani în 1976, una dintre primele mele eleve la teatru când am început să predau. Dacă aș întreba astăzi pe vreunul dintre elevii mei, nu m-aș îndepărta prea mult de acea definiție. O altă fetiță de zece ani a scris: „Un profesor de teatru se distinge ușor de ceilalți profesori pentru că este amabil și orele lui sunt foarte plăcute. În plus, nu dă multe teme, deși dă puține. Clasa pe care ne-o oferă nu seamănă cu o lecție pentru că este foarte scurtă.”

Înainte de începerea acestor prime lecții de teatru cu copiii, aveam o serie de întrebări, la care încă caut răspunsuri astăzi. Acestea sunt întrebări pe care orice profesionist (sau nu) în teatrul pentru copii și tineret ar trebui să și le pună din când în când, pentru a nu pierde esența a ceea ce face.