De multe ori mă gândesc, sunt sigură, că dacă ne-ar fi ținut în Izolarea Securității până azi (se referă la perioada în care a scris această carte, 1945-1996), 45 de ani întregi, am fi putut supraviețui, și chiar ceva mai mult: Am fi fost fericiți, pentru că acolo unde ne-au închis, ca să ne zdrobească, am reușit să avem o viață deplină. Nu pot decât să recunosc că am avut un privilegiu pe care puțini oameni îl au – dacă se poate presupune că există un precedent similar. Am avut dragostea noastră. În bezna insuportabilă a celulei mele și în lumina insuportabilă, zi și noapte, a celulei lui Nikos, noi trăiam propria noastră iubire, care dădea propria lumină sufletului și nu numai. Sufletului și minții noastre. Am avut marele privilegiu ca această dragoste, această iubire, să se hrănească din comunitatea gândurilor noastre, din hotărârea noastră pe care am purtat-o cu noi mult înainte să ajungem în mâinile lor – să nu lăsăm să ne zdrobească fizic, psihic și spiritual, ci dimpotrivă: să zdrobim noi planurile și metodele lor. Cred că am reușit și asta ne face mândri și, îndrăznesc să spun, fericiți. Îi ironizam pe torționarii noștri – și asta ne făcea să râdem. Dezvăluiam lașitatea lor, arătam sub „stăpânii” aroganți cine erau cu adevărat, oameni lași și lipsiți de valoare – și ne bucuram de asta. Hotărâți să murim, făceam planuri pentru viitor, punând mereu înainte „dacă vom trăi” – și le vedeam că prind viață. Prin corespondența noastră rupeam chinul Izolării – și asta era fericirea noastră. Ne creșteam copilul în acele celule – și doream cu ardoare viața nouă pe care o vom lăsa în urmă. Trebuie să recunosc: Am fost privilegiați.
