„Dacă nu va exista o cultură foarte diferită, nu va exista deloc cultură”, a fost moștenirea lăsată de William Osler, acum aproximativ un secol. Și iată că astăzi Medicina este chemată să se inspire din aceasta. Schimbările de paradigmă (Medicina de Precizie, medicina bazată pe dovezi), avansul biotehnologiei (de ex. medicalizarea, sănătatea publică) și al tehnologiei digitale (de ex. telemedicina, inteligența artificială), reorganizarea serviciilor de sănătate (de ex. modele de îngrijire, îngrijire centrată pe pacient) și noile nevoi de îngrijire care apar continuu (de ex. îmbătrânirea, bolile cronice), influențând rolurile principalilor actori — medicul și pacientul —, amplifică în mod constant deficitul umanitar al medicinei contemporane.

În acest context, relația medic-pacient, care nu va înceta niciodată să fie în centrul medicinei umanitare, suferă presiuni semnificative de reajustare. În paralel, transferul unei părți mari din autoritatea medicinei de la medic către sistemele de sănătate influențează comportamentul colectiv al medicilor și modelează noi priorități. Practic, Medicina este acum chemată să clarifice ce este neapărat să piardă și ce va alege să păstreze din toate acele elemente care până acum au definit expresia sa umanitară.

În această conjunctură specifică, medicii sunt chemați să funcționeze ca „intelectuali organici” care conferă societății contemporane o conștiință umanitară a bolii. Implicarea lor în elaborarea și funcționarea modelelor de îngrijire care vor fi adoptate de sistemele de sănătate ale viitorului constituie un act de medicină umanitară de o importanță majoră.