Temporalitatea lui Th. Triaridis „îmbrățișează” trecutul, prezentul și viitorul într-o buclă nesfârșită. Așa cum spațialitatea lui a ajuns treptat să iasă din limitele strâmte ale teatrului și să se identifice cu „peste tot”, cu „unde există oameni”, tot astfel și timpul, prin această lucrare, a atins „întotdeauna”. Este o operă condamnată să fie jucată „atâta vreme cât există oameni”. Comunitatea teatrală de o oră și jumătate despre care a vorbit în Football poate acum să devină o comunitate de ore, zile, luni. Și o comunitate în care fiecare – chiar și actorul – este el însuși, în care toți sunt încurajați să vorbească, să acționeze și să reacționeze și în care cineva trăiește zile, luni, ani nu mai este o comunitate teatrală. Este lumea.

AFRODITI FLOROU

În universul triaridian al Cuclului, repetarea este o revenire la starea inumană a fiecărui cetățean al unui stat care „nu trebuie să fie îngrijorat”, deoarece toți sunt acum „potriviți pentru orice”. Pentru a funcționa, totuși, presupune participarea publicului, un fel de „ironie tragică” modernă: pentru cititor sau spectator această repetare nu implică nicio speranță esențială; reprezintă în esență o declarație categorică a resemnării sau a consimțământului unei societăți care nu se mobilizează împotriva nimicui monstruos impusă.

ROZALI SINOPULU

Eroii nu sunt pur și simplu pioni ai unei puteri, ci purtători ai unei „ascultări voluntare”. Așa cum Elena din Troiene era pretextul pentru un război catastrofal, la fel și cagulă în piesă devine simbolul unui adevăr construit care conduce la pierderea umanității. Frumusețea și groaza pot coexista, creând o estetică ce provoacă „milă și teamă” care șochează prin normalitatea ei. Spectacolul nu dau povață morală și nu ridică degetul. Este un act politic de rezistență împotriva uitării. Spectatorul pleacă după ce a trăit o „hubris” contemporană, obligat să își confrunte propria răspundere în degradarea socială.

ATHINA PAPPA