Un val de victimizare a succedat umanității triumfătoare a modernității, promisiunea Iluminismului pentru o lume eliberată de fatalism și fanatism. Paradoxal, în Occidentul odinioară hedonist, încercările și durerile sunt acum prezentate ca titluri de onoare, atât de cei bogați, cât și de cei săraci, bărbați și femei. Această „revendicare a statutului de martir” alimentează, în același timp, tendința spre ranchiună și răzbunare.

Chiar și cei privilegiați și puternici doresc să aparțină „aristocrației marginalilor”, acestei noi caste a victimelor, înlocuindu-i, în esență, pe cei cu adevărat nefericiți. Adoptarea rolului de paria, narcisismul celui exclus, competiția dintre cei care cred că aparțin celor nedreptățiți ai Istoriei, toate acestea cunosc zile de glorie. Mesajul epocii noastre este unul singur: „sufăr, deci exist”, adică „toți suntem victime și avem dreptul să ne plângem de milă”.

Oare vor fi în stare noile generații, răsfățate, hipersensibile și temătoare, să facă față lumii haotice care ne înconjoară și care le așteaptă?