.

Urmează o recenzie foarte lungă, așa că înarmați-vă cu răbdare.

Să clarific că, încă de când eram mic, am crescut cu benzi desenate, animații, jocuri video și filme Marvel/DC. Camera mea era (și este) plină de figurine de acțiune ale acestor eroi. Așa că, atunci când aștept asemenea lansări, pe lângă entuziasmul care mă cuprinde, mă simt din nou copil. Batman și Wolverine au fost întotdeauna cei doi favoriți ai mei. Dincolo de partea emoțională, voi încerca să fiu cât mai obiectiv posibil.

Voi începe prin a vorbi puțin despre elefantul din cameră, care nu este altul decât ajutorul oferit jucătorului și celelalte lucruri pe care le vedem și le auzim în previzualizări.
Am jucat jocul chiar din prima zi și da, m-am confruntat cu linia albastră intensă care te îndrumă drept înainte, într-un mediu conceput să mergi drept înainte. M-am confruntat și cu QTE-urile, unde, indiferent dacă apăsam un buton sau nu, rezultatul era același și nu mă afecta în niciun fel. Am văzut și cu ochii mei faimosul moment cu motocicleta care merge singură. Să le luăm pe rând.
În primul rând, linia albastră reprezintă abilitatea lui Wolverine de a localiza pe cineva sau ceva după miros. Linia apare când trebuie și când există un motiv anume pentru a servi unui scop; nu este afișată permanent pe traseul tău. Desigur, nici nu prea mai are rost să discutăm despre asta, pentru că ieri a primit un patch și a fost corectată considerabil: nu mai este deloc ușor de observat și poți să-i schimbi culoarea din albastru în alb, ca să se confunde mai bine cu mediul și să nu deranjeze. Există opțiunea On/Off pentru localizarea obiectelor de colecționat, ceea ce este, de asemenea, util pentru cei care nu vor să le primească pe tavă.
QTE-urile sunt cazuri speciale. Ce vreau să spun… există anumite segmente pe care, fie că le parcurgi, fie că nu, nu contează absolut deloc și nimic nu se schimbă. În alte segmente însă, dacă eșuezi, va rula o animație diferită în care vei primi daune, dar rezultatul va fi tot același. Practic, există doar ca să facă jocul mai cinematografic și nimic mai mult. Dacă mă întrebați pe mine, nu mă deranjează.
Cât despre momentul cu motocicleta, da, merge singură. Poți fie să accelerezi apăsând R2, fie să frânezi apăsând L2. (Același lucru se întâmplă și în RE9, dar nu-mi amintesc să-l fi criticat atât de tare, dar mă rog, să revenim la subiect.) La nivelul de dificultate la care am jucat eu, când am încercat să las controllerul jos, ca să văd dacă termină singură cursa, am ajuns să mor încontinuu pentru că primeam daune. Când am trecut jocul pe Easy, da, a terminat singur cursa. Așadar, e și adevărat, și fals în același timp. Dificultatea face diferența.

Am jucat jocul la cel mai ridicat nivel de dificultate disponibil și l-am terminat în 22 de ore. Nu am făcut speedrun; mi-am luat timpul, am explorat fiecare nivel ca să văd ce avea de oferit fiecare misiune și să mă bucur de fiecare aspect al designului nivelurilor.
Cu siguranță, cele 22 de ore sunt influențate în mare măsură de nivelul de dificultate. Am murit de nenumărate ori și a fost nevoie de mult efort ca să pot avansa. Același lucru nu se întâmplă însă dacă îl joci pe Normal sau mai jos. Am încercat și am constatat că jocul este destul de generos atât cu daunele pe care le provoci inamicilor, cât și cu regenerarea sănătății. Chiar și pe Normal, ai impresia că joci pe Easy. Pentru jucătorii ca noi, cu experiență în jocuri mai solicitante, nivelul Normal nu este satisfăcător. De aceea recomand nivelurile de dificultate mai ridicate.

Așadar, ne vom raporta la experiența mea cu The Best There Is.

Apreciez faptul că jocul nu iartă la acest nivel de dificultate. Inamicii te pot copleși cu ușurință și te pot lăsa vulnerabil dacă iei decizii greșite în timpul luptei.
Cu siguranță, sistemul de luptă nu e ceva extraordinar și, în niciun caz, nu reinventează roata. Este foarte simplist și nu are absolut nicio profunzime, spre deosebire de alte jocuri din categoria sa. Numai acest lucru este un motiv principal pentru care mulți nici nu vor să se apropie de joc, ceea ce este absolut de înțeles.
Însă tocmai simplitatea luptelor îl face atât de captivant. Faptul că nu ai 30 de moduri diferite de a aborda o luptă, ca în alte jocuri (de exemplu, Crimson Desert), ci ai combinația clasică pătrat, pătrat, triunghi, eschivă și abilități speciale, mă face să-mi fie dor de jocurile pe care le jucam când eram mic și pe care le adoram (seria GoW originală, Darksiders, Mad Max, seria Arkham etc.). În combinație cu ritmul alert și fluiditatea luptelor, însă, toate acestea funcționează extraordinar de bine. Te captivează și te fac să te simți de neoprit. La urma urmei, ce ar mai putea face un personaj cu șase gheare și un factor de vindecare? ?‍♂️

Lupte -> destul de basic, dar funcționează perfect pentru ceea ce încearcă să reprezinte. Te face să simți că ești Wolverine. 8/10.

Personajele sunt bine scrise. Actorul care îl interpretează pe Wolverine a făcut o treabă extraordinară, iar rolul i se potrivește mănușă. Același lucru îl pot spune și despre actrița care o interpretează pe Jean Grey. Deși durează puțin până să-ți stârnească interesul, pe parcurs ajunge să te surprindă plăcut. Totuși, la personajul ei am observat îndrumarea celor de la Sweet Baby Inc. în ceea ce privește felul în care este prezentată ca puternică (pare forțat, lucru de care personajul respectiv nu are nevoie, fiindcă este una dintre cele mai puternice ființe din Universul Marvel). Dar, în fine, treci peste asta și poți să nu-i acorzi prea multă importanță.
Răufăcătorul poveștii noastre este foarte cunoscut; dezvăluirea identității lui nu ne surprinde. De altfel, îl așteptăm să apară de la o poștă. Aș vrea să mă opresc puțin asupra acestui aspect și să spun că a devenit obositor ce face Insomniac cu aliații care se transformă în dușmani la final. În Spider-Man 1 l-am avut pe Octopus, în al doilea pe Harry, în Miles Morales pe prietena lui din copilărie, iar acum avem parte de același lucru. Vreau să văd ceva diferit. Însă interpretarea lui Baker este cea care îl diferențiază de ceilalți răufăcători din titlurile menționate mai sus. Omul e AL NAIBII DE BUN la ceea ce face.
Boss-urile din joc sunt cea mai bună treabă făcută de Insomniac: toate sunt memorabile și dificile, oferindu-ți o satisfacție enormă când le învingi. (Cu excepția boss-ului absolut jalnic, Sentinel Prototype, care e cel mai generic lucru pe care l-am întâlnit în jocurile moderne.)

Personaje -> bine scrise, chimie frumoasă între ele, un răufăcător grozav, cu un motiv de a exista, dar exista loc de îmbunătățire, iar asta se simte. 7/10.

Lupte cu boss-ii: 9/10.

În cele din urmă, să trecem la povestea jocului, unde acesta își pune singur piedică în mod clar. Voi vorbi fără spoilere.
Jocul este făcut doar pentru fani. Consideră multe lucruri de la sine înțelese și nu lasă loc pentru puțină expunere, astfel încât și cineva care joacă jocul fără să aibă cunoștințele necesare despre benzi desenate să poată urmări firul poveștii fără să se piardă complet.
Practic, au luat trei perioade și povești diferite din benzi desenate, le-au îmbinat și au obținut acest rezultat.
Cineva care are cunoștințele necesare (așa cum le am eu) îl va găsi foarte inteligent și destul de original, lucru cu care nu suntem obișnuiți din partea celor de la Insomniac, care de obicei aleg căi mai sigure.
Povestea are sens la final. Restul călătoriei te derutează. Dar asta este intenționat: pe tot parcursul jocului te bombardează cu mici indicii narative, fie prin scurte scene cinematice de 2-3 secunde în diferite momente, fie prin easter egg-uri sau prin provocările Nightmare, care sunt și un fel de obiecte de colecționat, astfel încât să poți pune tu cap la cap piesele puzzle-ului și să înțelegi povestea înainte ca jocul să ți-o explice la final.

Acesta este și punctul slab al jocului.
Din păcate, nu va reuși să transforme pe cineva care nu e familiarizat cu genul și care pune mâna pe joc într-un fan al universului și al poveștii, fiindcă, pur și simplu, acesta nu este scopul jocului și nici publicul căruia i se adresează. Va reuși însă să-l facă să se distreze cât timp se bucură de gameplay-ul captivant.

Poveste -> relativ previzibilă în ceea ce privește dezvăluirea marelui răufăcător, destul de îndrăzneață în ceea ce încearcă să pregătească pentru viitor, cu multă profunzime și originalitate.

Pentru fani: 8/10.
Pentru ceilalți: 4/10.

Per total, experiența mea cu Wolverine a fost foarte pozitivă. Îi recunosc numeroasele defecte, dar, la sfârșitul zilei, m-am simțit bine și m-am bucurat de fiecare minut. Pentru fani, este o scrisoare de dragoste din partea celor de la Insomniac, scrisă cu respect față de felul în care este abordat personajul.
Totuși, există destul loc de îmbunătățire, iar speranța mea este să vedem asta într-o a doua parte, cu un gameplay mai bogat, plin de violență și sânge.

La 80 €, îl recomand fanilor genului.
Pentru toți ceilalți, merită cumpărat la 30 € sau mai puțin.

Nota generală: 7,5/10!!!

Recenzia mea va fi destul de lungă, așa că, pentru cei care nu vor sau nu au timp să citească întreaga recenzie pe care am scris-o, voi spune pe scurt că Wolverine este, din păcate, unul dintre cele mai dezamăgitoare, plictisitoare și lipsite de suflet jocuri pe care le-am jucat vreodată. 1 stea din 5 și nu l-aș recomanda nici în glumă nimănui, decât dacă îl găsește la 20 de euro sau mai puțin. Ca să spun adevărul, chiar dacă jocul ar fi fost gratuit, tot nu l-aș recomanda. Dacă vreți neapărat să-l cumpărați pentru că sunteți fani Wolverine, ca mine, sper să-l luați pe disc, ca să scăpați de el după aceea, fiindcă nici măcar nu merită să rămână în colecția voastră.

Acum voi analiza toate problemele pe care le-am avut personal cu jocul.

Atenție, spoilere pentru cei interesați de poveste. Am vești proaste pentru voi. Mi-au trebuit 13 ore ca să-l termin și să obțin trofeul de platină. Cei 80 € pentru 13 ore nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă povestea jocului ar fi fost cu adevărat bună și ar fi avut măcar puțină rejucabilitate și mai mult conținut secundar. Din păcate, însă, povestea jocului este atât de plictisitoare, atât de proastă și lipsită de sens, încât în majoritatea scenelor cinematice chiar voiam să apăs pe Skip. Finalul este previzibil și, după părerea mea, nu are deloc impact sau construcție. Personajele nu au personalitate, animațiile faciale sunt foarte proaste, până într-acolo încât emoțiile actorilor nu se transmit pe ecran, pentru că toți par să-și fi făcut câte 20 de injecții cu botox. Dialogurile sunt groaznice și atât de clișeice, încât vă puteți imagina singuri ce va spune fiecare personaj în replica următoare. Dar cel mai important este că pur și simplu nu mi-a păsat nicio secundă de nimic din ce s-a întâmplat în poveste. A fost complet lipsită de interes. Aș fi fost, desigur, mai îngăduitor dacă gameplay-ul ar fi fost foarte bun, iar povestea ar fi rămas așa cum e. E păcat, totuși, pentru că am fi putut avea o poveste foarte bună, având în vedere că vorbim despre Wolverine.

Acum să trecem la gameplay. De departe, cea mai mare dezamăgire pentru mine din tot jocul. A început ok, dar după primul capitol din Telembang mi-am dat seama că văzusem deja 80% din tot ce avea jocul de oferit. E inadmisibil ca un personaj ca Wolverine să aibă doar 2 secvențe de combo în tot jocul, iar aceste 2 combo-uri să fie extrem de greoaie. De trei ori pătrat și o dată triunghi, și triunghi, pătrat, pătrat, triunghi. Da, acestea sunt singurele 2 secvențe de combo pe care Logan le poate executa în TOT jocul. De parcă jocul ar fi fost făcut pentru copii de 5 ani care nu pot apăsa mai mult de un buton odată. Bineînțeles, are și 6 tehnici, dintre care jucătorul poate echipa 4. Din păcate, însă, încă o dată, nu sunt nimic deosebit, iar timpul de reîncărcare al fiecăreia este enorm, așa că ești nevoit să omori inamicii cu cele 2 combo-uri extrem de plictisitoare și complet lipsite de impact, în timp ce aștepți două zile lucrătoare să se reîncarce. Are și abilități care îl fac mai puternic sau îi redau viața la finalul combo-urilor, dar, din nou, nimic care să facă gameplay-ul și setul de mișcări mai distractive, precum upgrade-urile și abilitățile din jocurile Spider-Man de la Insomniac. Sistemul de parare e doar ok, ar fi putut fi mai complex. Singurul moment în care „te simți” ca Wolverine, cum spun toți criticii mari, este când activezi Rage Drive. Rage Drive este echivalentul lui Spartan Rage al lui Kratos, doar că pentru Logan. În general, mă așteptam la mai mult de la gameplay și speram să fie în stilul Ninja Gaiden, DMC, Metal Gear Rising etc., pentru că eu cred că acest stil se potrivește mai bine personajului. În plus, toată treaba cu segmentele în care ești obligat să mergi încet a devenit deja obositoare. Nu mă deranjează să-mi las personajul să meargă și să vorbească cu un alt personaj, dacă spun ceva interesant despre poveste, relația lor sau trecutul lor. Mă deranjează când se întâmplă asta și nu spun nimic interesant. Treaba asta se întâmplă cam de 5 ori pe parcursul jocului și devine ridicolă.

Violența este exagerat de atenuată pentru un personaj ca Wolverine. Te aștepți să vezi lovituri finale în stil Mortal Kombat, dar îl vezi pe Logan terminând fiecare inamic într-un mod mai blând chiar și decât Spider-Man în jocurile acelorași dezvoltatori.

Muzica jocului este inexistentă. Tema principală a lui Wolverine constă în două note la început, după care pur și simplu au renunțat la ea. Deloc memorabilă și lipsită de inspirație.

Cățăratul și deplasarea sunt, de asemenea, ridicole. Toți pereții sunt vopsiți cu alb, ca să-și dea seama jucătorul pe unde trebuie să meargă și să se cațere, de parcă ar mai exista altă cale de urmat, iar în loc să te lase să te cațeri oriunde vrei, folosindu-te de ghearele lui Logan, jocul te pune să te prinzi de proeminențe, de parcă ai juca Tomb Raider!

Jocul te ține prea mult de mână, dar nu pot spune că i-aș scădea un punct întreg pentru asta. Da, devine enervant când încerci să aduni unele obiecte de colecție și Logan îți spune că trebuie să te îndrepți spre obiectivul principal, dar, după părerea mea, nu e chiar sfârșitul lumii.

Conținutul secundar include obiecte de colecție pe care le poți aduna în fiecare capitol fie pentru a cumpăra costume, fie pentru un trofeu, și mai include și Nightmare Doors. În Nightmare Doors poți face trei tipuri de probe: lupte, platforming — numai Dumnezeu știe cum să-i spună — și valuri de inamici, unde la fiecare cinci valuri poți alege una dintre cele două statui care apar în fața ta; acestea îți oferă un bonus, dar și un dezavantaj. De exemplu, primești mai multă viață când omori inamici, dar, în același timp, Rage Drive se încarcă mai încet. Și asta devine foarte obositoare și plictisitoare, fiindcă varietatea inamicilor e de râs și de plâns. Sunt trei tipuri de inamici, dacă nu mă înșel. Tipi cu arme de la distanță, tipi cu lame energetice care te lovesc cu orice ocazie, iar întâlnirile devin pur și simplu un festival de parări. În sfârșit, sunt brute, care au FOARTE multă viață și îți ia 40 de secunde să-l omori pe fiecare. Ah, și mai sunt câțiva inamici fantomă care apar mai târziu în joc. Toate aceste tipuri de inamici rămân aceleași pe tot parcursul jocului și doar li se schimbă aspectul. La început sunt aceiași 3 inamici, dar soldați Trask, mai târziu, pe la mijlocul jocului, soldați Hand, iar la final, Sentineli. Per total, după această paranteză pe care cred că era important s-o fac, Nightmare Doors nu oferă mare lucru în afară de provocările cu valuri, dar nu există nimic altceva în afara acestora.

Ceva ce am uitat să menționez în secțiunea despre gameplay este camera. Este atât de prost făcută, încât nu-ți poți da seama de unde vin loviturile. Există momente, începând cam de la mijlocul jocului, când te confrunți cu 10 inamici în același timp și toți sar pe tine fără să-i vezi măcar în fața ta. Timpul de reacție de care ai nevoie ca să pari un inamic care e la câțiva milimetri de a te lovi este cel al unui pilot de F1. Cel puțin în cazul meu, când l-am jucat pe dificultatea Best There Is. Poate e și o problemă de skill, nu știu, lol. Ar fi fost mai plăcut dacă, în lupte, camera ar fi fost mai îndepărtată, în stilul seriei Batman: Arkham. Este cea mai proastă cameră dintr-un joc pe care l-am jucat de la Dark Souls 3 încoace, mai exact din prima fază a luptei cu Nameless King…

Acesta este un rezultat inadmisibil pentru un joc care a fost în dezvoltare timp de 4–5 ani și a avut, din câte se spune, un buget de 300 de milioane. Jocul ăsta a fost o insultă la adresa comunității de gaming.

Văd multe recenzii care spun că ar trebui să ne bucurăm și chiar să fim recunoscători că am primit jocul ăsta după atâtea scurgeri de informații și întârzieri. Eu cred că nu trebuie să ne coborâm atât de mult standardele, pentru că cei de la Sony văd că se vinde și vor pregăti un nou lot de jocuri la fel de groaznice. Dacă cineva chiar l-a adorat și i-a plăcut jocul, e treaba lui; nu o să mă apuc să-l judec sau să-l atac. Fiecare are propria părere.

Acum, despre aspectele pozitive: mi-aș dori să pot scrie un paragraf întreg, dar, în situația de față, nu se poate.

Grafica e frumoasă, iar unele locații sunt superbe, cum ar fi tot Tokyo-ul. Costumele sunt, în mare parte, frumoase, iar dintre luptele cu șefi mi-a plăcut foarte mult Lady Deathstrike, deși designul ei este absolut oribil.

Dacă îl cumpărați, o să vă distrați timp de 7–8 capitole (28 în total), dar cred că, după un anumit punct, o să-l jucați din obligație și pentru că vă vor părea rău banii pe care i-ați dat. Așa m-am simțit eu, cel puțin, și nu cred că m-aș fi obosit măcar să-l termin dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult Wolverine ca personaj, dar fiecare va avea propria părere.

Sper că am fost de ajutor și le mulțumesc tuturor celor care au citit toată polologhia asta.

Ura pe care a primit-o jocul ăsta este de neconceput. Da, nu e perfect, dar oricine îi dă o stea se păcălește singur. Nu înțeleg de ce toată lumea critică brusc un joc liniar. Și 007 First Light a avut tot 15 ore, iar toată lumea îl laudă (și eu la fel). Și Uncharted 4 are tot 15 ore și e considerat o capodoperă. Toate jocurile Uncharted. Spider-Man durează 17 ore, toată lumea l-a adorat. Miles Morales, 8 ore. Jocurile God of War mai vechi aveau 8-10 ore și sunt clasice dintotdeauna. Dacă te bucuri de ceva, își merită banii. Nu trebuie ca toate jocurile să fie Elden Ring și Witcher 3. Mai relaxați-vă puțin.

Cât despre Wolverine... Povestea e destul de decentă, actorii au interpretări foarte bune, iar finalul e emoționant și dulce-amărui și încheie totul foarte frumos. Cât despre elementul woke pe care îl critică mulți, nici vorbă. E o lesbiană în tot jocul și s-a făcut mare tam-tam, de parcă ar avea vreo importanță pentru poveste. N-are absolut nicio importanță! Tot ce vezi sunt două femei care vorbesc și spun că sunt căsătorite. Uau!

Gameplay-ul a fost punctul culminant pentru mine. Voiam violență, sânge, lovituri de grație, și exact asta am primit. Iar cine spune că jocul se joacă singur sau că nu are deloc profunzime probabil l-a jucat pe modul ușor. Lupta are combo-uri diferite, în funcție de cum apeși sau ții apăsat pe pătrat ori pe triunghi; atacurile diferă dacă inamicul e amețit sau nu; ai 6 abilități speciale, dintre care poți avea 4 active; ai o abilitate separată pentru controlul mulțimii, modul rage în care îi măcelărești pe toți, eschivă, parare care necesită sincronizare bună, stealth și zeci de adaptări pasive ca să joci în stilul care ți se potrivește. Eu personal am jucat pe dificultatea mare și mi s-a părut potrivită, ca să am o provocare pe cinste. Există și un nivel de dificultate foarte greu, care poate e mai potrivit pentru a doua parcurgere.

În plus, are o varietate bună de inamici și, la fiecare câteva ore, te lupți cu ceva diferit, ceea ce menține luptele interesante. Cei 5-6 boși pe care îi are sunt destul de diferiți unul de altul; trebuie să le studiezi mișcările și să reacționezi pe măsură, altfel, dacă doar ataci, vei muri foarte repede. Devin treptat mai dificili pe măsură ce joci, culminând cu un final epic și spectaculos, cu 3 faze și o acțiune incredibilă.

Apropo de ore, mai mulți de pe aici spun că nu-și merită banii. Eu, pentru cei 70 € pe care i-am dat, m-am distrat de minune și nu regret nicio clipă că l-am cumpărat. Am făcut toate activitățile secundare (ușile coșmarului), am căutat toate obiectele de colecție și am deblocat toate costumele. Mi-a luat în total 19 ore, fără să mă grăbesc și fără să mor de prea multe ori. Cred că am murit de vreo 10-12 ori în tot jocul. Chiar dacă îți ia 15 ore, tot e un joc extrem de distractiv.

O să spun pe scurt …
O experiență cu adevărat captivantă

Un joc care reușește să redea excelent latura sălbatică, întunecată și necruțătoare a lui Wolverine. Încă din primele momente, este clar că nu este vorba doar despre încă un joc bazat pe un personaj Marvel, ci despre o experiență care vrea să te pună cu adevărat în mintea și psihologia lui Logan.

Ceea ce iese cel mai mult în evidență este senzația luptei. Wolverine nu se simte ca un personaj obișnuit de supererou. Mișcările lui sunt violente, rapide și dinamice, iar ghearele sale reprezintă cu adevărat principalul instrument al jocului. Fiecare luptă are intensitate și te face să simți că controlezi un personaj care nu se teme să intre în mijlocul confruntării.

Deosebit de impresionant este și faptul că jocul pare să acorde o mare importanță personalității lui Logan. Dincolo de putere, furie și violență există un personaj cu trecut, conflicte interioare și emoții. Această latură face povestea mult mai interesantă și dă o greutate mai mare momentelor dintre lupte.

Lumea jocului este, de asemenea, unul dintre punctele sale forte. Atmosfera este mai întunecată și mai matură, ceva care se potrivește perfect cu Wolverine. Spațiile, personajele, muzica și regia creează o senzație care amintește mai degrabă de o aventură cinematografică decât de un simplu joc cu supereroi.

Și, desigur, nu se poate să nu vorbim despre grafică. Detaliile personajelor, ale mediilor și ale mișcărilor fac lumea să arate impresionant. Expresiile feței și scenele cinematice ajută foarte mult la senzația că urmărești o mare poveste a lui Wolverine și nu doar că joci un joc.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, însă, este că jocul pare să înțeleagă ce îl face pe Wolverine atât de special. Nu încearcă să-l transforme pur și simplu în „încă un supererou”. Este Logan: violent când trebuie, sarcastic, singuratic, dar în același timp uman și emoțional.

Experiența generală este cu adevărat captivantă. De la lupte până la explorare și de la scenele cinematice până la momentele mai personale ale poveștii, jocul creează constant senzația că participi la o mare aventură a lui Wolverine.

Dacă ești fan Marvel, al lui Wolverine sau, în general, al jocurilor single-player de acțiune cu o poveste puternică, este un titlu care chiar merită atenția ta. Are toate elementele pe care le aștepți de la o producție mare: acțiune impresionantă, atmosferă puternică, prezentare cinematografică și un protagonist care poate susține singur întreaga experiență.

Marvel’s Wolverine este exact genul de joc pe care mă așteptam să-l văd de la un personaj precum Logan. Dur, întunecat, spectaculos și plin de personalitate. Un joc care te face să vrei să continui, nu doar pentru a vedea ce se va întâmpla în poveste, ci pentru că pur și simplu te bucuri să fii Wolverine.