La începutul secolului al XX-lea, se discută despre emanciparea femeilor, deoarece acestea încep să ceară egalitatea lor în cadrul unei societăți dominate de bărbați. Femeia caută un rol diferit față de cel avut până atunci în organizarea socială, dar și în instituția familiei, întrucât puține erau cele care au reușit să evadeze din limitele impuse și să se implice în problemele publice, mai ales în activități de natură artistică și în special în teatru, în ciuda stigmatizării sociale pe care o primeau cele implicate.

Este perioada în care cinematografia își face apariția în același domeniu, iar femeile își găsesc desigur locul, unul chiar mai bun decât al bărbaților, în fața camerei; atât doar. Distanța mică până a ajunge în spatele camerei s-a transformat într-un drum lung și dificil. Între Războaiele Mondiale strălucește steaua Iridiei Scarabaiu, ca critic de film, iar numele unor femei apare în scenariile filmelor. Va mai trebui să treacă și Al Doilea Război Mondial pentru a apărea prima femeie regizor.

Între timp, protagonistele filmelor au creat propria lor istorie bogată, deoarece femeile trec de pe scena teatrală pe ecranul cinematografic. Urmează, iarăși într-un ritm lent, ocuparea tuturor specializărilor cinematografice de către artiste, care sunt totodată și angajate, în cadrul cinematografiei locale. Este deceniul anilor ’70, cu răsturnările aduse de Noul Cinema Grecesc, care stabilește femeia în aceste specialități. Parcursul către finalizarea întregului acest proces avansează acum cu pași repezi, iar după schimbarea de secol, femeia a cucerit poziția ei egală și în cinematografia noastră, urmând, întotdeauna cu întârziere, traseul similar al femeilor din Occident.

Acest parcurs „dificil”, dar și fermecător, este investigat și evidențiază principalele sale elemente în prezentul studiu.