Apostolos Palierakis, Așteptând să se audă
A opta colecție de poezie și a unsprezecea carte a lui Apostolos Palierakis, care are în portofoliu și patru colecții de proză scurtă. Șaptezeci și patru de poezii cu un stil strâns și bine fundamentat, care trăiește dureros epoca noastră distopică. Apostolos, de ani de zile, suferă pentru cele ce se întâmplă în jurul și alături de noi, de aceea compune o poezie muzicală noir, ca vechile filme alb-negru ce descriu situațiile dramatice ale protagoniștilor. Doar că în melodrama lui Palierakis protagonistul dominator nu este tânărul star, ci omul marginalizat și anonim, vezi „Debitorul” (p. 28): La aproape șaptezeci/ cu al șaptelea pas/ de pe trotuar/ pajiștea mucegaiului/ podeaua alunecoasă/ a camerei mucegăite/ Pat fără saltea/ –cu picioare, din fericire–/ masă goală/ și un scaun șchiop/ să stea să privească/ picioarele trecătorilor [ ] Ani de mizerie/ viața îi datora/ El, s-a ales dator/ cămătari, fisc și fond de asigurări.
Poate în același registru ar putea fi citite „Visele vremurilor” (p. 46) și „Comerțul rănilor” [] Totul acceptăm/ poate cu plăcere/ Acum ce facem?/ uneori întrebăm/ comercianții rănilor noastre/ Ca să cumpărăm, deznădăjduiți/ leacuri sortite pieirii/ sărutând mâinile acestora (p. 47). A.P. tratează comerțul speranței, indiferent dacă se concentrează pe probleme de sănătate sau sociale, care, precum comerțul filantropic (ce înflorește din criza economică încoace) transformă dreptul la trai în compasiune a unor cercuri, în caritate a intereselor economico-politice, chiar și în reclame pentru supermarketuri.
Cele două moto-uri pe care le alege (poezia este o metodă care mă ajută să trec, cât mai puțin dureros, prin aventura pe care o numim viață, de Giorgos Markopoulos și Ne imaginăm ca să evadăm din realitatea bolnavă a Myrtalis Kantartzi), prevestesc încărcătura emoțională ce emană din versurile poetului, care în „Gestionarea imaginii” se referă la verosimilitatea vieții. Vezi și poezia dedicată lui Giorgos Almi, „Fără regizor” (p. 36), unde Palierakis recunoaște: Constatăm împreună și ne doare/ că aici nu există nimic. Totuși, câteva versuri mai jos, în aceeași poezie, începe să pâlpâie o speranță prin repetarea emoționantă a versului „Hai să mai mergem puțin”: Am cunoscut, am crezut, am alergat/ am încercat, ne-am plictisit, respirăm/ Hai să mai mergem puțin/ Cele încercate nedrept, în primul rând ale noastre/ în jarul gândurilor noastre/ Să fim de acord, să promitem/ Cât timp va mai fi utopie/ Hai să mai mergem puțin.
Aici se bazează funcția vitală a poeziei ca protecție, izbăvire, răbdare, curaj și speranță, iar Apostolos Palierakis scrie: „Tânjesc să pun cer în versurile mele”! O mărturisire tulburătoare care evidențiază caracterul eliberator al artei în durerea generală, dar și în cea personală pe care fiecare o trăiește cu putere și demnitate: Viitorul ne arde/ Prezentul caută speranță/ Se întoarce spre poezie/ Poezia care se ridică/ Și-și întinde aripile feminine… („Aripile feminine ale poeziei”, p. 14).
Deosebită poezia „Acrostih și vis”, p. 35. Umană, dar atât de potrivită în privirea ei lirică este și poezia de la p. 55, „Introversiune”: Vreau, a spus în cele din urmă/ în curtea casei mele/ interioară, a mea/ Să sap/ să ud/ să mă bucur de parfumuri/ să gust roade/ A venit porumbelul/ și i-a făcut bășici pe pălărie/ Ah, și poștașul a murmurat/ a adus prima îngrășământ.
E firesc să existe și multe poezii despre poezie în acest dialog interior–necesitate a vieții: vezi „Operații de adăugare și scădere”, p. 29 și „Ziua Poeziei”, p. 34. Poezii dedicate celor dragi: soției sale Natasha, nepoților dragi („cei doi sinonimi ai optimismului”), prietenilor și tovarășilor săi de drum în lucrurile/traumele literare. Întotdeauna cu bunătate și noblețe înnăscută, sinonimă cu modestia sa, Palierakis dialoghează inspirat, din inimă și omenesc cu toți și cu toate. Simțindu-se recunoscător pentru viață, natură, prieteni, artă, îngrijitori, susținători: Parfumurile le aduce și le duce/ cu visul mijlocitor/ Dacă rămân în simțurile tale/ nu-ți cer mult. un singur strop de lumină/ în durerea ce o umbrești./ Să nu se oxideze dulceața ei („Acrostih și vis”, p. 35).
Și din poezia „Meduza Gorgo și scuturile mele” (p. 80-82): Să înflorească corcodușa ta/ să te uzi cu parfumul ei/ să culegi curaj/ până la anemone [ ] Și apoi cine știe/ în cercul tău necunoscut/ arcul tău neterminat/ dacă fură din linia dreaptă/ câte socoteli deschise/ ții cu florile.
Și pentru că există speranță înflorește și procesul vitalizant al iubirii –chiar și în abateri și dramele ei– în colecție găsim versuri distincte, cum sunt cele din „Lumină în pădure”, p. 87, sau din „Evidențele”, (p. 31): De aceea îți spun/ nu întreb, mă îndrăgostesc/ nu comentez/ cu rușine plâng/ neînduplecat, iar în „Interviul preistoric” al lui Odiseu (p. 27) citim: Cum ai cunoscut patima/ și extinderea iubirii?/ În grajd, în brațele unei vrăjitoare/ Cum ai rămas în viață/ când ai pus piciorul pe insula ta?/ Din întâmplare/ Penelopa și nu Clitemnestra/ la capătul firului.
Un proiect de umanism, răbdare și speranță străbate corpul poeziei lui Apostolos Palierakis. Un mare câștig pentru autor și cititor.
„M”
Apostolos Palierakis s-a născut în Agioi Anargyroi, Attica, în 1943 și este originar din Creta. A studiat la Salonic și a practicat meseria de inginer civil ca liber profesionist și ca angajat al OSE. Poeziile și nuvelele sale au fost publicate în reviste literare și site-uri. De asemenea, au fost incluse în numeroase colecții colective.
