Efectuarea unei evaluări a relațiilor euro-mediteraneene în perioada 1995-2025 și modul în care Uniunea Europeană modelează cooperarea sa cu țările din Mediterana de Sud și Est constituie axa centrală a cărții. În prim-plan se află contribuția principalelor cadre instituționale – cum ar fi Procesul de la Barcelona, Politica Europeană pentru Vecinătate, Uniunea pentru Mediterană și „Noul Pact pentru Mediterană” – evidențiind, pe parcursul a treizeci de ani, atât eforturile, cât și dificultățile de constituire a unui cadru coerent de cooperare.
Paralel, se investighează rolul statelor membre în modelarea relațiilor euro-mediteraneene, întrucât opțiunile uniunii, fie interacționând, fie testând limitele intereselor naționale, formează relații complexe între Bruxelles și guvernele naționale. În acest context, Franța este analizată ca studiu de caz, în timp ce, concomitent, se încercă o analiză comparativă cu Spania, cu scopul de a evidenția asemănările și diferențele în modul în care două state membre preeminente mediteraneene, cu modele diferite de guvernare, contribuie la formarea și europeanizarea politicii euro-mediteraneene.
În final, este analizat impactul crizelor geopolitice din regiunea MENA și, mai larg, din Mediterana de Sud-Est – de la conflictele din Orientul Mijlociu extins până la criza refugiaților și migrației – în combinație cu evoluțiile integrării regionale africane, care reconfigurează mediul din Mediterană și reprezintă o încercare pentru unitatea, coeziunea și autonomia strategică revendicată a UE, evidențiind atât capacitățile de adaptare, cât și limitele intrinseci ale proiectului european în „Mare Nostrum”.
