Primele poezii ale lui Simic au fost publicate în 1959, când avea douăzeci și unu de ani. Prima sa colecție, What the Grass Says, a fost lansată în anul următor. De atunci, a publicat peste șaizeci de cărți de poezie în SUA și în străinătate, precum și multe colecții de eseuri și numeroase traduceri ale poeziei franceze, sârbești, croate și slovene.
Simic este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai importanți și originali poeți ai poeziei americane de după război. Pe lângă Premiul Pulitzer și International Griffin Poetry Prize, a câștigat numeroase alte premii, cum ar fi Frost Medal (2011) pentru „contribuția sa generală la literatură”, Wallace Stevens Award (2007), acordat de Academia Americană de Poeți, și Zbigniew Herbert International Literary Award (2014). A fost responsabil cu poezia la Paris Review timp de mulți ani. A predat Literatură Americană și Scriere Creativă la Universitatea din New Hampshire din 1973 până la pensionare.
Poeziile sale, scrise într-un limbaj clar și nepretențios, se remarcă prin profunzimea meditației, aranjamentul genial și ironia subtilă, motiv pentru care mulți critici le-au caracterizat drept „suprerealiste” și „kafkiene”. Temele abordate variază – de la cele mai cotidiene și banale până la cele mai dureroase și tragice, care adesea țin de experiența sa personală ca imigrant care a învățat să scrie poezie într-o limbă care nu-i era maternă.
Această colecție este ultima pe care a publicat-o. A fost lansată cu un an înainte de moartea sa. Multe dintre poeziile sale au, desigur, ca temă moartea, printre care, de exemplu, poezia „Vântul a murit”, probabil ultima scrisă de poet. Versurile cu care se încheie formează, cu o mică variație, și titlul ei: „Mic vas al meu,/ Ai grijă./ Nu există/ Tărâm la orizont”.
