Noua mărturie poetică a Dimitrei Palăpani compune o lume poetică unitară în care experiența personală se întâlnește constant cu memoria colectivă. Prin imagini ale naturii, familiei, dragostei și pierderii, poeta se confruntă cu degradarea timpului, căutând urmele lăsate în urma omului.

În a doua secțiune, scrisul se îndreaptă spre orizontul social și politic, dialogând cu războiul, refugiu, sărăcia și memoria istorică. Subiectul poetic nu se mulțumește doar să observe, ci participă activ într-o lume aflată în încercare, aducând o poezie a responsabilității și vigilenței.

În ciuda senzației răspândite de decădere și pierdere, colecția lasă deschise fantele de lumină. Speranța, memoria și rezistența umană funcționează ca un contrapunct întunericului, transformând poezia în act de rezistență și credință profundă în om.

IZOLARE

O fereastră neașteptată în ușă. Vezi două picioare. Doar două picioare în pantofi negri cu toc mic. Presupui vârsta, corpul, chiar și ochii. Nu știi unde merg, nici de unde vin. Nici măcar nu vrei să afli.

Poveștile le vei țese mai târziu, târziu în noapte, cu ochii închiși. Acum îți ajunge să asculți sunetul tocurilor pe stradă. Să vezi legănarea gambei, cutele de pe genunchiul stâng. Să simți că respiri puțin din viața altora. Să devină respirația pasului liniștit și a ta, o ofrandă de viață în celula izolării.