"Cineva este afară!" S-a auzit un zgomot. Un mic pocnet și apoi pași și respirații gâfâite. Christos a sărit ca un vârtej din fotoliul său. (...). Victoria și-a ridicat capul din carte. "Vorbește!" a spus ea cu o voce joasă. "Este cine cred eu că este?" Pentru că se întâmplă, uneori, să deschidem o carte și să intrăm literalmente în poveste sau să iasă ea din paginile sale pentru a ne găsi. Atunci se dezvăluie ceea ce credeam cu adevărat că este o fântână în curte, cine este femeia pe care o știam ca străbunica și, mai presus de toate, cine suntem noi înșine. Un roman, două lumi opuse, o călătorie: din suburbiile scumpe ale orașului modern până la Insula Neagră a lumii Alastras. Există o cale de întoarcere? În trecut, când Victoria încă găsea interes în basmele pentru copii, simplul gând al lupului care zăcea în patul bunicii Scufiței Roșii era suficient pentru a o ține trează toată noaptea. Și totuși, acum, când un lup adevărat, și fără cămașă de noapte, o trăgea de mânecă, Victoria a arătat o stăpânire de sine admirabilă. Nu a plâns, nu a țipat, nu s-a zbătut. Doar și-a târât picioarele pas cu pas pe frunzele uscate, inima bătându-i sălbatic, aparent hipnotizată de ochii animalului care ardeau ca niște cărbuni aprinși în amurg. La început, Christos a rămas inactiv. De parcă nu era sora lui în colții fiarei, ci o actriță care juca într-un serial TV. Această imagine pe care o vedea cu ochii săi miopi părea atât de dincolo de orice logică. Totuși, când mâna liberă a Victoriei s-a întins implorator către el, mintea i s-a limpezit. A sărit, a apucat-o și a încercat să o tragă înapoi. Lupul a mârâit amenințător și a tras și mai tare. Christos a simțit palma surorii sale transpirând și nu a îndrăznit să insiste. Așa că și-a relaxat rezistența și s-a lăsat condus de intențiile animalului. Îi ducea spre micuțul pod.