Bisericile și mănăstirile, simboluri ale credinței și ale patrimoniului cultural, constituie o parte inseparabilă a istoriei locale, dar și a celei generale. Ele nu sunt doar monumente de cultură, ci și prezențe vii, care pot „vorbi” despre trecut, prezent și eternitate, precum și despre loc și despre oameni.

Fiindcă în spatele construcțiilor și al operelor de artă se află omul, cu neliniștile sale, convingerile sale, așteptările sale, creativitatea sa, truda sa, dar și căutarea sa înfrigurată a contactului dintre cele create și Cel Necreat.

În perioada stăpânirii otomane în Almopia, locuitorii, cu ajutorul conducerii religioase, construiesc biserici și mănăstiri pentru a practica cultul religios, pentru a continua tradițiile vechi de secole, pentru a-și exprima sentimentele și pentru a rămâne uniți ca comunitate în condițiile potrivnice create de cuceritor.

Oamenii, cu aceleași materiale ale naturii, își construiesc casele și spațiul de rugăciune și închinare. Forma arhitecturală sobră a bisericilor și lumina puțină care se răspândește în interiorul lor, împreună cu decorul iconografic, emană o spiritualitate strâns legată de eclesiologia ortodoxă.