A vorbi sau a scrie despre locurile martirice nu este o datorie sau un obligație. Este o nevoie irezistibilă a sufletului. Un impuls lăuntric, care te împunge neîncetat și scoate din adâncurile tale mânia împotriva marionetelor acelea care își îndreaptă țeava armelor spre mulțimea neajutorată și apasă pe trăgaci, ucigând fără judecată femei și copii. Și totodată scoate la iveală o încăpățânare și o poruncă: să denunțăm fără încetare crimele care îl transformă pe om în fiară și îl predau istoriei josnic și ticălos.

În aceste vremuri furtunoase, când cetățenii încredințează soarta lumii unor lideri războinici, paranoici și lipsiți de scrupule, noi, urmașii victimelor furtunii naziste care a devastat și a cufundat țara în disperare și doliu, simțim cum ștreangul ni se strânge sub o grădină plină de sânge, așa cum au ajuns să facă cerul negustorii de arme și de război. Și cu toată puterea care ne-a mai rămas, auzim o voce ridicându-se puternic din noi: nu au pierit în zadar! Jertfa neomartirilor din perioada 1941 – 1944 nu a fost zadarnică. Iar răul purtat în sine de nazism și fascism nu vom lăsa să cadă în uitare.

„Cei care au făcut răul” vor da socoteală în tribunalele viitorului. Căci trebuie, într-o zi, să plătească pentru crimele care au condamnat - și condamnă - milioane de copii să trăiască în orfanitate și dispreț. Locurile martirice cer: Pace, Dreptate și Despăgubire!