Fascismul s-a încheiat odata cu moartea lui Mussolini. Fasciștii nu mai există sau reprezintă o minoritate neglijabilă. Italia a tăiat definitiv legăturile cu acest trecut. Totuși, suntem siguri că toate acestea sunt adevărate? Cum se explică atunci frecventa „osmosă” între regim și Republică? Cum se interpretează bombele, pelerinajele la Predappio și violența continuă?
A venit timpul să demontăm unul dintre cele mai rezistente clișee din istoria democrațiilor: că fascismul a murit și a fost îngropat definitiv la sfârșitul lunii aprilie 1945. Încă din primii ani postbelici, doctrina continuității statului a permis fasciștilor înfocați să ocupe poziții cheie în prefecturi și în forțele de poliție din întreaga țară. Ulterior, a fost permisă reînființarea unui partid fascist, Movimento Sociale Italiano (Mișcarea Socială Italiană). Cu echipele sale de șoc și estetica caracteristică, a jucat un rol important în conflictele stradale și a contribuit chiar și la alegerea președinților Republicii, de la Antonio Segni până la Giovanni Leone.
În paralel, atacurile teroriste neofasciste și masacrele cu multe victime din perioada „strategiei tensiunii” rămân, în mare măsură, nerezolvate, lăsând nepedepsiți mulți dintre responsabilii acestor acte sângeroase.
În cele din urmă, depășirea MSI nu a însemnat și sfârșitul filo-fascismului. Dimpotrivă, a fost însoțită de reaparitia și revitalizarea dreptei radicale. Astăzi, la un secol după Marșul asupra Romei, fascismul revine periodic în prim-plan, influențând politica și societatea cu o prezență care nu poate fi ignorată.
Cartea aflată în mâinile cititorului, scrisă de Mimmo Franzinelli, luminează partea întunecată a Italiei postbelice și pune în evidență fantasma fascismului care încă bântuie țara și, implicit, întreaga Europă.
