O nouă interpretare majoră a Revoluției Franceze care aduce la viață tribunalele penale aflate în centrul culturii politice a Republicii. În Dreptatea Poporului, Carla Hesse oferă o reevaluare amplă a violenței politice din Revoluția Franceză. De la Charles Dickens la Hannah Arendt, Revoluția din 1789–1799 din Franța a fost descrisă ca fiind cea mai sângeroasă dintre revoluțiile democratice ale secolului al XVIII-lea. Prin cercetări noi extinse în arhive, Hesse arată că, dimpotrivă, ceea ce a diferențiat Revoluția Franceză nu a fost nici amploarea, nici intensitatea violenței sale, ci mai degrabă omniprezența tribunalelor politice și utilizarea unor forme noi de drept penal și procedură ca mijloace de soluționare a conflictului politic.
Peste 5.000 de procese politice au fost desfășurate doar de Tribunalul Revoluționar din Paris, iar, cu o rată de achitare de peste 50%, acestea nu au fost nici superficiale, nici predeterminate în rezultate. Ele aveau o funcție represivă, desigur, dar, mai important, au jucat un rol crucial în fondarea unei republici în Franța și în conturarea normelor sale sociale și politice. Prin deliberarea juriului, mărturia publică și acoperirea media, aceste procese politice legitimau o republică și lupta revoluționară care a adus-o la existență. Ele erau animate mai puțin de războiul de clasă, ură față de facțiuni sau ideologie utopică decât de un efort patriotic, deși tragic, de a trage la răspundere cetățenii înșiși.
De-a lungul ultimelor două secole, Franța, bineînțeles, s-a stabilit cu succes ca regim constituțional, dar această tradiție constituțională este încă înrădăcinată și bântuită de trecutul său revoluționar. Din 1793, Republica Franceză s-a menținut, într-o măsură sau alta, vie prin faptul că s-a aflat mereu sub judecată.
