O istorie intelectuală cuprinzătoare a ideii de Occident. Cum a ajuns „Occidentul” să fie folosit ca o auto-designare colectivă care semnalează o comuniune politică și culturală? Când au început „occidentalii” să se refere astfel la ei înșiși? A fost ideea transmisă de grecii antici sau inventată de imperialiștii din secolul al XIX-lea? Niciuna dintre aceste opțiuni, scrie Georgios Varouxakis în Occidentul, genealogia sa ambițioasă și fascinantă a ideii. „Occidentul” nu era folosit de Platon, Cicero, Locke, Mill sau alte figuri canonizate ale ceea ce numim astăzi tradiția occidentală. El nu a fost folosit pentru prima dată de constructorii de imperii. A apărut treptat începând cu anii 1820 și apoi, arată Varouxakis, a fost promovat decisiv în anii 1840 de filozoful francez Auguste Comte (al cărui proiect politic, incidental, a fost pasionat anti-imperialist). Nevoia folosirii termenului „Occident” a apărut pentru a evita consecințele confuze sau nedorite ale folosirii termenului „Europa”. Cele două se suprapuneau, dar nu erau identice, Occidentul fiind folosit pentru a diferenția anumite „altele” din Europa, precum și pentru a include Americile.
După examinarea originilor, Varouxakis urmărește numeroasele și adesea surprinzător de neașteptate schimbări în modurile în care Occidentul a fost înțeles, precum și intențiile și consecințele diferite legate de o serie de definiții contestate. În timp ce alte teorii despre Occident consideră doar anumite aspecte ale conceptului și istoriei sale (deseori pentru a-i critica reputația), analiza lui Varouxakis oferă o relatare cuprinzătoare care ajunge până în zilele noastre, explorând mulțimea sensurilor actuale și, nu în ultimul rând, a celor prospective viitoare. El încheie cu o examinare a modului în care, din 2022, definițiile și apartenența la Occident au fost reconfigurate pentru a lua în considerare Ucraina, pe măsură ce evoluția și redefinirile continuă.
