Unele voci, statul se străduiește să le îngroape de două ori: mai întâi prin violență, apoi prin tăcere. Assata Shakur a fost și rămâne o astfel de voce. Reprezentând un trecut al luptelor radicale și combative, ea reușește să revină mereu în prezent, alimentând discursul și acțiunea politică contemporană. Într-o epocă în care rasismul, represiunea statului, ofensiva de clasă și patriarhatul se reproduc și se înarmează cu mijloace noi, amintirea ei păstrează viu firul opresiunii istorice și, mai ales, al rezistenței.
Assata Shakur scria pentru a da un nume dușmanului, pentru a apăra viețile celor asupriți, pentru a păstra vie memoria luptelor și pentru a refuza normalizarea violenței pe care statul o exercită asupra corpurilor persoanelor de culoare, ale celor săraci, ale femeilor, ale deținuților și ale celor pe care puterea îi consideră de prisos. În scrierile sale nu există luxul detașării, ci convingerea profundă că libertatea nu este oferită, ci cucerită colectiv, prin confruntări, înfrângeri, perseverență, organizare, păstrarea memoriei istorice și asumarea responsabilității de a continua luptele.
Toate acestea povestesc totodată parcursul personal al Assatei și se referă la ea, dar aparțin și istoriei celor asupriți care au vorbit, au opus rezistență, au fost persecutați și au refuzat să se căiască. Ele fac parte din marea tradiție a gândirii revoluționare de culoare, a luptei antiimperialiste, a nesupunerii femeilor și a rezistenței împotriva oricărui mecanism de disciplinare. În scrierile ei vom găsi o actualitate remarcabilă. Ele arată astfel că opresiunea, rasismul, tratamentul vindicativ, condițiile din închisori, tortura și discriminarea rasială și de gen nu au dispărut. Toate sunt încă aici. Iar singurul lucru pe care îl putem face este să vorbim despre ele, să luptăm împotriva lor și să strigăm, ca să ne audă frații și surorile noastre de culoare și toate popoarele luptătoare din fiecare colț al lumii.
