Imaginea dominantă a Paleoliticului este indisolubil legată de lupta pentru supraviețuire: vânători, unelte de piatră, peșteri și deplasări neîntrerupte într-un mediu neprielnic. În acest cadru dur, copiii par adesea să lipsească. Și totuși, prezența lor era neîntreruptă. Îi însoțeau pe adulți în călătoriile lor, observau lumea din jur, învățau prin joc și își încercau puterile, făcând primii pași spre integrarea deplină în comunitate.
Dar cum putem urmări această prezență în vestigiile arheologice? Cum putem recunoaște un copil într-o amprentă de pe sol, într-un mormânt, într-un traseu prin adâncul unei peșteri sau într-o unealtă de piatră neterminată, care păstrează încă urmele exercițiului de început? Și care sunt limitele metodologice care ne permit să cercetăm aceste vestigii fără să proiectăm asupra trecutului îndepărtat propriile concepții contemporane despre copilărie?
Urmărind aceste mărturii materiale, cartea încearcă să readucă în prim-plan copiii, într-o istorie scrisă multă vreme fără ei. Prin evidențierea activităților copiilor, Paleoliticul capătă o dimensiune diferită, mai cuprinzătoare. Nu mai este doar cronica unei confruntări dure cu natura, ci devine povestea comunităților umane timpurii, care au crescut noi generații, au transmis cunoștințe prețioase și au asigurat, de fiecare dată de la început, continuitatea istoriei noastre.
